BAZELE LEGISLATIVE PENTRU SANATATE SI SECURITATE IN MUNCA
CUPRINS
CUPRINS . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1
CAPITOLUL I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
INSTITUTIILE SI ORGANISMELE UNIUNII EUROPENE SI ROLUL ACESTORA . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.1. INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.2. MOMENTE SEMNIFICATIVE IN CREAREA UNIUNII EUROPENE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.3. INSTITUTIILE UNIUNII EUROPENE SI ALTE ORGANISME . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
OMBUDSMAN-UL EUROPEAN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
ORGANISME FINANCIARE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
ORGANISME DE CONSULTANTA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
ORGANIZATII INTER – INSTITUTIONALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
AGENTII DESCENTRALIZATE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
CAPITOLUL II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
ORDINEA JURIDICA COMUNITARA, REGLEMENTARI LEGISLATIVE PRIVIND
SECURITATEA SI SANATATEA IN MUNCA, AGENTIA EUROPEANA PENTRU
SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA EU-OSHA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
2.1. STRUCTURA SISTEMULUI JURIDIC COMUNITAR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
2.2. PREOCUPARI SI REGLEMENTARI COMUNITARE PRIVIND SECURITATEA SI
SANATATEA IN MUNCA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
2.2.1. DIRECTIVELE PRIVIND SECURITATEA PRODUSELOR – DERIVATE DIN
ART. 100 A AL TRATATULUI DE LA ROMA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
2.2.2. DIRECTIVELE PRIVIND SECURITATEA SI SANATATEA IN MUNCA –
DERIVATE DIN ART. 118 A AL TRATATULUI DE LA ROMA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
2.2.3 STANDARDELE EUROPENE ARMONIZATE – EN . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
2.3. AGENTIA EUROPEANA PENTRU SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA “EU OSHA”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
Consiliul de Administratie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
Biroul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
Directorul Agentiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
Punctele Focale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
Grupurile de Experti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
Centrele Topice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
Alti Consultanti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
CAPITOLUL III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
LEGISLATIA ARMONIZATA DIN ROMANIA SI INSTITUTIILE CU ATRIBUTII IN
DOMENIUL SECURITATII SI SANATATII IN MUNCA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
3.1. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA LEGISLATIEI DE SECURITATE SI
SANATATE IN MUNCA IN ROMANIA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 31
1
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
cooperare instaurate in tratat ar trebui sa fie revizuite pentru a asigura eficacitatea
mecanismelor si institutiilor comunitare.
Uniunea dispune de un cadru institutional unic ce asigura coerenta si continuitatea
actiunilor intreprinse in vederea atingerii obiectivelor sale, respectand si dezvoltand tot ceea ce sa
realizat pe plan comunitar (acquis-ul).
Misiunea conferita institutiilor in cadrul Uniunii consta, deci, in a garanta coerenta, pe de
o parte, a actiunilor efectuate in fiecare din cei trei piloni si, pe de alta parte, intre actiunile
intreprinse in ansamblul celor trei piloni.
Parlamentul European, Consiliul, Comisia si Curtea de Justitie isi exercita atributiile in
conditiile si cu finalitatile prevazute, pe de o parte, de dispozitiile tratatelor care instituie
Comunitatile europene si tratatele si actele subsecvente care le-au modificat sau completat si, pe
de alta parte, de celelalte dispozitii ale tratatului.
Sistemul institutional unic este format din institutiile comunitare si Consiliul European.
Principii ale Uniunii Europene4
Art. F contine mai multe principii:
· Uniunea respecta identitatea nationala a statelor membre ale caror sisteme de
guvemamant sunt bazate pe principii democratice;
· Uniunea respecta drepturile fundamentale, asa cum sunt garantate de Conventia
Europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale (semnata la 4
noiembrie 1950) si asa cum rezulta din traditiile constitutionale comune state lor membre,
ca principii generale de drept comunitar.
Aceste drepturi sunt preluate de Proiectul de Tratat asupra unei Constitutii pentru Europa.
Noi obiective, noi actiuni
Art. B din Tratatul asupra Uniunii Europene, versiunea consolidata de la Amsterdam
confera drept obiectiv Comunitatii promovarea unui progres economic si social echilibrat. Noua
redactare a art. 2 din Tratatul CE, fixand misiunile si obiectivele C.E., reflecta evolutia ordinii de
prioritati a statelor membre intervenita dupa 1957.
In cadrul misiunilor Comunitatii trebuiau sa fie luate in considerare noile I. politici fixate
fie prin Actul unic, fie prin noul tratat.
In termenii noului art. 2, C.E. are drept misiune sa promoveze:
· dezvoltare armonioasa si echilibrata a activitatilor economice in ansamblul Comunitatii;
· crestere durabila si neinflationista respectand mediul inconjurator;
· un inalt grad de convergenta a performantelor economice;
· un nivel ridicat de folosire a fortei de munca si de protectie sociala;
· crestere a nivelului si calitatii vietii;
· coeziune economica si sociala;
· solidaritate intre statele membre.
Instrumentele pentru realizarea obiectivelor:
4 Basuc M., si colaboratorii – „Reglementari si bune practici in domeniul securitatii si sanatatii in munca” Ed.
Copertex Bucuresti 2004
10
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
· stabilirea unei piete comune;
· uniune economic a si monetara;
· politici si actiuni comune avute in vedere in articolele 3 si 3A:
o politica comerciala comuna;
o politica comuna in domeniul agriculturii si pescuitului;
o politica in domeniul social cuprinzand un Fond social european;
1.3. INSTITUTIILE UNIUNII EUROPENE SI ALTE ORGANISME
Procesul general de luare a deciziilor la nivelul Uniunii Europene si in particular
procedura de luare a co-deciziilor implica trei institutii principale5:
· Parlamentul European, care reprezinta interesele cetatenilor Uniunii Europene si
care este ales in mod direct de acestia.
· Consiliul Uniunii Europene, care reprezinta pe fiecare din statele membre.
· Comisia Europeana, care cauta sa sustina interesele Uniunii Europene ca un
intreg.
Acest „triunghi institutional” produce politicile si legile (directive, regulamente si decizii)
aplicabile la nivelul intregii Uniuni Europene.
In principiu, Comisia Europeana este cea care propune noile legi ale Uniunii Europene,
dar Parlamentul European si Consiliul European le adopta.
Doua alte institutii au un rol vital in Uniunea Europeana:
· Curtea de Justitie Europeana, care sustine suprematia legilor europene;
· Curtea de Auditori, care verifica activitatile financiare ale Uniunii Europene.
Aceste institutii care au fost infiintate conform Tratatelor, sunt cele care fundamenteaza
tot cea ce Uniunea Europeana face. Tratatele sunt aprobate de presedintii si prim-ministrii statelor
membre si sunt ratificate de parlamentele acestor state. Ele stabilesc regulile si procedurile pe
care institutiile Uniunii Europene trebuie sa le urmeze.
In completarea institutiilor sale, Uniunea Europeana are un numar de alte organisme care
joaca un rol special:
OMBUDSMAN-UL EUROPEAN
· Ombudsman-ul European, apara cetatenii Uniunii Europene si afacerile lor
impotriva proastei administrari;
ORGANISME FINANCIARE
· Banca Centrala Europeana, este responsabila de politica monetara europeana;
· Banca de Investitii Europeana, finanteaza proiectele de investitii ale Uniunii
Europene;
· Fondul de Investitii European, acorda garantii si imprumuturi pentru a ajuta
intreprinderile mici si mijlocii (SMEs)
5 http://europa.eu.int
11
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
ORGANISME DE CONSULTANTA
· Comitetul Economic si Social European, reprezinta societatea civila si cele doua
parti ale industriei (angajati si angajatori);
· Comitetul Regiunilor, reprezinta autoritatile regionale si locale.
ORGANIZATII INTER – INSTITUTIONALE
· Biroul Publicatiilor Oficiale ale Uniunii Europene, publica, tipareste si distribuie
informatii despre Uniunea Europeana si activitatea sa;
· Biroul de Selectare Personal al Comunitatilor Europene, recruteaza personalul
pentru institutiile Uniunii Europene si al altor organisme.
AGENTII DESCENTRALIZATE
· 15 Agentii Comunitare, agentii specializate care manevreaza tehnici specifice si
sarcini de management sau stiintifice, in interiorul „Domeniului comunitar” al
Uniunii Europene ( „primul pilon” al Uniunii Europene );
· Institutul European pentru Studii de Securitate si Centrul Satelit al Uniunii
Europene, care manevreaza sarcini specifice „Afacerilor Interne si Politica de
Securitate” ( „al doilea pilon” al Uniunii Europene );
· Europol si Eurojust, ajuta coordonarea politiei si justitiei in cooperarea lor in
materie de criminalitate ( „al treilea pilon” al Uniunii Europene );
Agentiile Uniunii Europene (U.E.) sunt organisme guvernate de legile publice europene;
ele sunt o forma distincta de institutii ale UE alaturi de Consiliu, Parlament, Comisie, etc. si au
propria lor personalitate juridica.
S-au nascut din acte juridice ale legislatiei secundare pentru a acoperi cerintele tehnice
foarte specifice, stiintifice sau manegeriale care sunt stipulate in actele relevante ale UE.
In mod curent sunt 15 organizatii care raspund la definitia de agentie comunitara, fiecare
avand diferite denumiri (Centre, Fundatii, Agentii, Birou, Observator) cea ce creaza anumite
confuzii, deoarece in particulatr acesti termeni sunt utilizati sa defineasca alte organizatii care nu
raspund la cerintele unei agentii comunitare.
La momentul actual cele 15 agentii ale UE sunt:
Nr crt DENUMIRE
PRESCURTATA
DENUMIRE COMPLETA
1. Cedefop Centrul European pentru Dezvoltare si Instruire Vocationala
2. EUROFOUND Fundatia Europeana pentru Imbunatatirea Vietii si Conditiilor de
Munca
3. EEA Agentia Europeana pentru Mediul Inconjurator
12
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
4. ETF Fundatia Europeana pentru Instruire
5. EMCDDA Centrul European de Monitorizare pentru Medicamente si
Precursori
6. EMEA Agentia Europeana pentru Evaluarea Medicamentelor
7. OHIM Oficiul pentru Armonizarea Pietii Interne (Marci Inregistrate si
Design)
8. EU-OSHA Agentia Europeana pentru Securitate si Sanatate in Munca
9. CPVO Oficiul pentru Diferitele Intreprinderi Comunitare
10
.
CdT Centrul de Traduceri pentru Organizatiile Uniunii Europene
11
.
EUMC Centrul European de Monitorizare a Rasismului si Xenofobiei
12
.
EAR Agentia Europeana pentru Reconstructie
13
.
EFSA Autoritatea Europeana pentru Securitatea Alimentara
14
.
EMSA Agentia Europeana pentru Securitatea Maritima
15
.
EASA Agentia Europeana pentru Securitatea Aeronautica
13
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
CAPITOLUL II
ORDINEA JURIDICA COMUNITARA, REGLEMENTARI
LEGISLATIVE PRIVIND SECURITATEA SI SANATATEA IN
MUNCA, AGENTIA EUROPEANA PENTRU SECURITATE SI
SANATATE IN MUNCA EU-OSHA
2.1. STRUCTURA SISTEMULUI JURIDIC COMUNITAR
Sistemul juridic comunitar6 constituie o ordine juridica proprie, integrata sistemului
juridic al statelor membre avand urmatoarele trasaturi:
o are calitatea de ordine juridica, adica reprezinta un ansamblu organizat si structurat
de norme juridice avand propriile sale izvoare, dotat cu organe si proceduri apte sa
le emita, sa le interpreteze, precum si sa constate si sa sanctioneze, daca este carol,
incalcarile;
o ordinea juridica comunitara este autonoma in raport cu ordinea juridica
international a, avand un grad puternic de centralizare al crearii si aplicarii
normelor mai ales prin interventia institutiilor comunitare si care o apropie de o
ordine interna.
De asemenea, Curtea de Justitie a recunoscut autonomia ordinii juridice comunitare si rata
de dreptul intern al statelor membre care se manifesta, intre altele, prin urmatoarele:
o Curtea de Justitie nu poate aplica reguli din dreptul intern;
o Curtea de Justitie nu este competenta sa verifice legalitatea unui act sau a unei
masuri interne;
o Curtea de Justitie nu are drept misiune sa dea o interpretare dreptului intern;
competenta pentru a interpreta Tratatul nu poate fi pentru a interpreta legea
nationala.
Autonomia dreptului comunitar7 in raport cu dreptul national nu este absoluta. Mai intai,
intrucat prin semnarea tratatelor prin care renunta la unele competente, se confera institutiilor
europene o putere normativa proprie, iar statele membre accepta ca dreptul comunitar sa faca
parte integranta din ordinea lor juridica. Apoi, intrucat dreptul comunitar utilizeaza concepte
imprumutate din dreptul national, s-a considerat ca relatiile dintre ordinea juridica intema si
ordinea juridica comunitara sa fie privite in termeni de cooperare, cu respectarea trasaturilor
proprii fiecareia dintre cele doua ordini.
Aceasta cooperare se manifesta, in special, prin faptul ca:
1. jurisdictiile nationale au sarcina sa aplice dreptul comunitar;
2. unele norme comunitare (recomandari CECA si directive CEE si CEEA)
necesita o interventie a autoritatilor nationale pentru a avea deplina lor
6 Basuc M., si colaboratorii – „Reglementari si bune practici in domeniul securitatii si sanatatii in munca” Ed.
Copertex Bucuresti 2004
7 Munteanu Roxana – „Drept European” Ed. Oscar Print Bucuresti, 1996
14
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
eficacitate;
3. sunt efectuate retrimiteri de catre dreptul comunitar la dreptul national.
Izvoarele dreptului comunitar. Ierarhia regulilor de drept
o Izvoarele primare, fundamentale, creatoare de noi reguli si care se , bazeaza pe
acordul statelor membre;
o Izvoarele derivate, secundare, cuprinzand reguli de drept bazate pe tratate,
destinate sa le asigure aplicarea, respectiv, actele normative adoptate de institutii
in aplicarea tratatelor.
Cele doua categorii formeaza nucleul central si cantitativ preponderent, reprezentand ceea
ce se numeste dreptul comunitar in sens restrans.
In sens larg, dreptul comunitar cuprinde ansamblul regulilor de drept aplicabile in ordinea
juridica comunitara.
In aceasta acceptiune, dreptul comunitar cuprinde si actele conventionale incheiate intre
statele membre pentru aplicarea tratatelor. Comunitatile au incheiat numeroase acorduri
intemationale care constituie la randul lor izvoare de drept in ordinea juridica comunitara.
De asemenea, pe langa izvoarele scrise mai sunt si izvoarele nescrise intre care principile
generale de drept ocupa un loc esential. ,
O clasificare mai larga a izvoarelor de drept:
o izvoare originare sau primare, formand dreptul originar sau primar, din care fac parte:
tratatele constitutive, precum si instrumentele juridice care le-au fost anexate sau care
le-au adus modificari;
o izvoare secundare, adica actele unilaterale ale institutiilor, categorie denumita drept
derivat pentru a indica natura si functia de aplicare a dreptului originar;
o actele conventionale, in cadrul carora vom distinge: dreptul complementar tratatelor,
acordurile incheiate de comunitati cu statele terte sau cu organizatii intemationale;
o izvoare nescrise ale dreptului comunitar.
TRATATELE determina campul de aplicare al dreptului comunitar „ratione materiae,
ratione loci si ratione temporis”, atribuie competentele institutiilor si enunta principiile si
procedurile ce trebuie respectate in vederea realizarii finalitatilor si obiectivelor prevazute si,
totodata, asigura respectarea acestora printr-un control jurisdictional, permitand sanctionarea
incalcarii tratatelor.
Dreptul derivat acopera ansamblul actelor adoptate de institutiile abilitate in acest scop de
tratatele constitutive, in vederea realizarii obiectivelor acestora. Termenul „derivat” este utilizat
pentru a indica functia acestor acte, dar si subordonarea lor tratatelor, ceea ce inseamna, pe de o
parte, ca dispozitiile din dreptul derivat nu pot deroga de la tratatele constitutive, jar, pe de alta
parte, ca institutiile abilitate nu pot adopta decat actele necesare indeplinirii misiunii lor si in
conditiile prevazute in tratate.
Tratatele constituie fundamentul, cadrul si limitele puterilor normative ale institutiilor.
Astfel, potrivit art. 189 alin. 1 din Tratatul CE, asa cum a fost modificat prin Tratatul de la
Maastricht, pentru indeplinirea misiunii lor in conditiile prevazute in tratat, Parlamentul
european, impreuna cu Consiliul si Comisia, adopta regulamente si directive, iau decizii si
formuleaza recomandari sau avize.
In Tratatul de la Roma sunt mentionate cinci feluri de acte:
o regulamentele;
15
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
o directivele;
o deciziile;
o recomandarile;
o avizele.
Curtea de Justitie, in jurisprudenta sa, a subliniat ca natura unui act nu depinde de
denumirea pe care i-a dat-o institutia care l-a adoptat ci de obiectul si continutul sau in raport cu
definitiile formulate de tratate, Curtea rezervandu-si dreptul de a proceda la o noua calificare a
actului respectiv.
In cadrul conferintelor interguvemamentale care au condus la Tratatul de la Maastricht,
Comisia a facut propuneri concrete pentru a se instaura un sistem ierarhic a1 normelor sau unul
de clasificare a actelor comunitare, mai ales in vederea intaririi democratizarii si eficacitatii
procesului decizional, cu respectarea principiului subsidiaritatii.
REGULAMENTUL este principalul izvor al dreptului comunitar derivat, fiind actul cel
mai complet, mai eficace, exprimand, prin excelenta, puterea legislativa a Comunitatilor.
Art 189 alin. 2 din Tratatul C.E. prezinta efectele juridice ale regulamentului, da o
definitie completa a acestuia, prin care ii confera o natura si o eficienta pe deplin comparabile cu
cele ale unei legi in sistemele nationale.
Regulamentul are caracter general. El este obligatoriu in toate elementele sale si este
direct aplicabil in fiecare stat membru. Caracteristicile regulamentului sunt: caracterul general,
forta obligatorie si aplicabilitatea sa directa.
Ca si legea in dreptul national, regulamentul contine prescriptii generale si impersonale,
adica statueaza in mod abstract, aceasta fiind conditia „sine qua non” a functiei normative pe care
este chemat sa o indeplineasca in sistemul tratatelor. Regulamentul este obligatoriu in toate
elementele sale; prin urmare,. nerespectarea de catre un stat membru a regulamentului constituie
neexecutarea uneia dintre obligatiile sale in sensul art. 169 din Tratatul C.E8.
Aplicabilitatea directa a regulamentului inseamna ca fara interpunerea puterii normative
nationale el are o validitate automata in Comunitate si este, ca atare, apt sa confere drepturi si sa
impuna obligatii statelor membre, organelor lor
.si particularilor, cum o face legea nationala.
DIRECTIVA – Potrivit alin. 3 al art. 189 din Tratatul C.E. – leaga fiecare stat membru
destinatar in ceea ce priveste rezultatul care urmeaza sa fie atins, dar lasa autoritatilor nationale
competenta in privinta formei si a mijloacelor. Art. 191 al Tratatului C.E. prevede regulile
referitoare la publicarea si, respectiv, modificarea directivei.
Directivele adoptate de catre Consiliu impreuna cu Parlamentul European, I conform
procedurii din art. 189 B al Tratatului C.E., precum si directivele Consiliului si Comisiei adresate
tuturor statelor membre, sunt publicate in Jumalul Oficial al Comunitatilor si intra in vigoare, ca
si regulamentele, la data pe care o fixeaza gall, in lipsa unei asemenea date, dupa 20 de zile de la
publicarea lor.
Natura si functia directivei
Directiva impune statului membru destinatar un rezultat pe care trebuie sa-1 atinga, dar
lasa autoritatilor nationale competenta cu privire la forma si mijloacele necesare atingerii acestui
obiectiv.
Directiva face parte din categoria actelor obligatorii, dar prezinta si unele caracteristici.
8 Tudoriu Th. – „Tratatul Uniunii Europene” Ed. Lucretius Bucuresti, 1996
16
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Directiva nu este un instrument de integrare si de unificare a dreptului asa cum este
regulamentul, ci un instrument de cooperare si de apropiere a legislatiilor. Directiva este un
instrument tipic interstatal, intrucat are intotdeauna drept destinatari statele membre si nu obliga
decat aceste state; directiva nu produce efecte de drept in ordinea interna decat prin intermediul
regulilor nationale.
Directiva, spre deosebire de regulament, este conceputa ca un mecanism de legislatie
indirecta si mediata, ca un mijloc de orientare legislativa. Ea reprezinta o metoda de legislatie cu
doua etaje: la nivel comunitar sunt adoptate linia politica si modelul legislativ; apoi revine state
lor membre sa traduca acest model in categoriile lor nationale, dar libertatea pe care o directiva o
lasa statelor nu inseamna in nici un caz ca ar trebui tratata ca neexistand sub aspect juridic din
punct de vedere intern.
Directiva constituie un element de drept comunitar de care judecatorul national poate sa
tina seama dupa imprejurari. Directiva impune statelor membre o obligatie de rezultat.
Caracteristicile directivei:
o este un act obligatoriu in scopul pe care il desemneaza, dar lasa statelor membre, care sunt
destinatarii acestei obligatii, alegerea fonnei si a mijloacelor necesare pentru atingerea
acestui rezultat;
o sunt acte susceptibile sa aiba un caracter general. Ele nu leaga decat destinatarii, care pot
fi unul sau mai multe state membre din cadrul Tratatului CE;
o sunt acte al caror continut se limiteaza sa fixeze un obiectiv. Alegerea mijloacelor si
formei necesare pentru atingerea acestui obiectiv este lasata aprecierii suverane a fiecarui
stat. Prin „forma” se inteleg tehnicile legislative sau regulamentare proprii fiecarui stat;
prin „mijloace” institutiile susceptibile sa realizeze obiectivul indicat. Este relevata o
evolutie in notiunea de directiva, al carei continut este din ce in ce mai complet, astfel
incat alegerea de catre state le membre a „mijloacelor” dispare. Aceasta evolutie s-a
impus dat fiind caracterul tehnic al anumitor materii care implica un foarte mare grad de
precizie;
o sunt acte obligatorii -ele impun statelor membre obligatii de rezultat;
o sunt susceptibile sa creeze drepturi individuale in beneficiul subiectelor de drept ale
statelor membre.
Pozitia Cutii de Justitie a subliniat ca libertatea recunoscuta statelor prin art. 189 alin. 3 al
Tratatului C.E., departe de a fi absoluta, nu este decat relativa. Libertatea statelor este limitata
prin obligatia de a utiliza formele si mijloacele susceptibile sa asigure directivei o deplina
eficacitate in dreptul intern.
DECIZIA este obligatorie in toate elementele sale pentru destinatarii pe care ii desemneaza.
Caracteristicile deciziei:
o decizia obliga numai pe destinatarii ei, este un act cu caracter individual;
o este obligatorie;
o este obligatorie in toate elementele sale.
Intrarea in vigoare -deciziile trebuie sa fie notificate destinatarilor lor si produc efect prin
aceasta notificare.
AVIZELE SI RECOMANDARILE -se caracterizeaza prin faptul ca sunt lipsite de efect
obligatoriu, ele „nu leaga” dupa formula utilizata in tratate.
17
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Articolul 173 din Tratatul C.E. exclude, in mod expres, recomandarile si avizele de sub
incidenta controlului Curtii de Justitie, absenta fortei obligatorii justificand o asemenea
excludere. De remarcat ca absenta efectului obligatoriu nu inseamna si absenta efectelor juridice,
iar raportat la recomandari si avize, s-a subliniat in doctrina ca nu trebuie sa se confunde actul
lipsit de forta obligatorie cu actul din punct de vedere juridic fara efect.
Tratatul C.E. da mai multe exemple de recomandari sau avize ale institutiilor comunitare
chemate sa produca efecte juridice.
Avizul este unul dintre instrumentele mentionate de articolul 118 cu acelasi titlu ca si
studiile si organizarea de consultari in vederea promovarii unei colaborari stranse intre statele
membre in domeniul social.
Sub un alt aspect, numai nerespectarea de catre un stat membru a unui aviz motivat al
Comisiei, in sensul articolului 169 al Tratatului C.E., ii permite acestuia sa sesizeze Curtea de
Justitie pentru constatarea neexecutarii.
Recomandarea mai poate fi utilizata de exemplu de catre Comisie, potrivit art. 101 si 102
din Tratatul CE, pentru a evita o distorsiune de concurenta ca urmare a stabilirii sau modificarii
de catre un stat membru a dispozitiilor interne. Daca acesta nu se conformeaza recomandarii,
Comisia nu poate propune Consiliului adoptarea de directive care ar avea drept obiect sa oblige
celelalte state membre sa elimine acea distorsiune.
In jurisprudenta sa, Curtea de Justitie a considerat ca recomandarile nu sunt lipsite de
orice erect juridic si ca judecatorii nationali sunt obligati sa le ia in consideratie daca lamuresc
interpretarea dispozitiilor nationale, in scopul de a asigura deplina lor aplicare sau, daca au drept
obiect sa completeze dispozitiile de drept comunitar, avand un caracter constrangator.
S-ar putea spune ca avizul este mai degraba expresia unei pareri asupra unei probleme
date, in timp ce recomandarea este un instrument de actiune indirect urmarind apropierea
legislatiilor si nu difera de directiva decat prin absenta fortei obligatorii.
2.2. PREOCUPARI SI REGLEMENTARI COMUNITARE PRIVIND
SECURITATEA SI SANATATEA IN MUNCA
2.2.1. DIRECTIVELE PRIVIND SECURITATEA PRODUSELOR – DERIVATE DIN
ART. 100 A AL TRATATULUI DE LA ROMA
Art. 100 A, din Tratatul de la Roma, adoptat în 1987, necesita armonizarea legislatiilor
nationale. Obiectivul era de a indeparta toate barierele pentru comert in piata unica si de a
permite trecerea libera a marfurilor si a oamenilor peste granite. In principiu art. 100 A din
Tratatul de la Roma, nu permite statelor membre sa stabileasca cerinte mai mari pentru produsele
lor decat cele stabilite prin directive. Deasemenea permite luarea de masuri prin vot majoritar
calificat.Directivele privind securitatea produselor derivate din art. 100 A din Tratatul de la Roma9
au ca obiectiv protecţia utilizatorilor faţă de riscurile care pot să apară ca urmare a utilizării
produselor.
Ele stabilesc cerinţele de securitate pe care trebuie să le îndeplinească produsele, precum
şi informaţiile ce trebuie să le însoţească pentru libera circulaţie şi comercializare în spaţiul UE;
de asemenea, procedurile pe care producătorul (sau cel care comercializează produsul în cadrul
9 Darabont A., Pece St., Dascalescu A. – „Managementul securitatii si sanatatii in munca” vol.I Ed. AGIR Buc. 2001
18
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
UE) trebuie să le urmeze pentru a ,,certifica” îndeplinirea condiţiilor obligatorii cerute şi pentru a
le putea identifica cu marca ,,CE”.
În mai 1986, Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene a aprobat propunerea Comisiei
Uniunii Europene (la acea dată, Comunitatea Europeană) cu privire la politica de armonizare
tehnica şi de standardizare, aşa cum este ea expusă în documentul COM 85, cunoscut sub
denumirea de ,,Noua abordare”.
Acest document a fost creat în scopul atingerii următoarelor obiective principale în
înfăptuirea pieţei interne libere:
– îmbunătăţirea forţei competitive internaţionale a industriei europene;
– eliminarea din calea comerţului liber a barierelor tehnice existente, prin adoptarea de:
• directive cuprinzând diferite cerinţe referitoare la securitatea produselor;
• directive referitoare la sănătatea şi protecţia mediului.
La baza ,,Noii abordări” stau următoarele principii:
a) armonizarea legislativă în statele membre se limitează la adoptarea cerinţelor esenţiale
din directivele derivate din art. 100 A al Tratatului de la Roma, iar produsele care satisfac aceste
cerinţe beneficiază de libera circulaţie;
b) în majoritatea cazurilor, aceste cerinţe esenţiale sunt legate de aspectul securităţii, dar
pot fi incluse şi alte aspecte de interes general, cum ar fi compatibilitatea electromagnetică,
siguranţa comunicaţiilor ş.a.; sarcina de elaborare a specificaţiilor tehnice armonizate este
încredinţată organismelor competente de standardizare; standardele rezultate se consideră
„standarde armonizate”;
c) „standardele armonizate” nu sunt obligatorii şi îşi păstrează statutul de standarde
facultative;
d) autorităţile naţionale au obligaţia de a recunoaşte că produsele realizate în conformitate
cu aceste standarde armonizate corespund prevederilor „cerinţelor esenţiale”.
Ca urmare a adoptării de către UE a directivei care cuprinde cerinţe esenţiale (vizând
securitatea), statele membre au obligaţia să elaboreze reglementări naţionale în acord cu aceste
directive.
Urmând strategia stabilită în „Noua abordare”, UE şi-a elaborat politica în acest domeniu,
aşa cum este expusă în Rezoluţia Consiliului 90/CIO/01 cu privire la o „Abordare globală a
evaluării de conformitate”.
Conform acestui act, în fiecare directivă de produs vor fi enunţate cerinţele de îndeplinire
a obligaţiilor de evaluare a conformităţii, ca şi a procedurilor, de către producători. Ca urmare, o
secţiune importantă a ,,abordării globale” o reprezentând un nou sistem legislativ de evaluare a
conformităţii, denumit ,,abordare pe module”.
,,Abordarea pe module” subdivide evaluarea de conformitate într-un număr de operaţiuni
asociate cu stadiul de realizare a produsului (de exemplu: proiectare, producţie), cu tipul de
evaluare (verificarea documentelor, testul tipologic, garanţia de calitate, inspecţia) şi cu
persoanele care fac evaluarea.
Al doilea element important este reprezentat de implicarea organelor acreditate pentru
testare şi certificare în cadrul fiecărui modul, conform specificării din acel modul, pe temeiul
principiului privind răspunderea statului membru al UE referitor la evaluarea competenţei (,,actul
tehnic”) şi notificarea propriu-zisa (,,actul politic/administrativ”).
19
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
3.2. STRUCTURA SISTEMULUI LEGISLATIV ROMAN PRIVIND SECURITATEA SI
SANATATEA IN MUNCA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
Legi in domeniul securitatii si sanatatii in munca, conditii de munca . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
Legi in domeniul materialelor si substantelor periculoase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
Legi in domeniul asigurarilor sociale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
Legi in domeniul evaluarii conformitatii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
3.2.1. CONSTITUTIA ROMANIEI – 2003 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
3.2.2. LEGISLATIE PRIMARA DE SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA . . . . . . . . . . . . . 38
LEGEA PROTECŢIEI MUNCII NR. 90/1996 REVIZUITA IN 2001 SI 2005 . . . . . . . . . . . . . . . 38
3.2.3. LEGISLATIE CONEXA DE SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA . . . . . . . . . . . . . . 39
3.2.3.1. CODUL MUNCII – LEGEA NR. 53/2003 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
3.2.3.2. LEGEA PRIVIND ASIGURAREA PENTRU ACCIDENTE DE MUNCA SI
BOLI PROFESIONALE NR. 346/2002 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
3.2.4. LEGISLATIE SECUNDARA DE SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA,
NORMELE DE PROTECŢIE A MUNCII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
3.2.4.1. NORMELE METODOLOGICE DE APLICARE A LEGII PROTECŢIEI
MUNCII NR. 90/1996/R2001 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
3.2.4.2. NORMELE GENERALE DE PROTECŢIE A MUNCII – Editia 2002 . . . . . . . . . . . . . . 46
3.2.4.3. NORMELE SPECIFICE DE SECURITATE A MUNCII . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54
3.2.5. STANDARDELE ROMANESTI DE SECURITATE SI SANATATE A MUNCII . . . 61
3.2.6. LEGISLATIE TERTIARA DE SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA . . . . . . . . . . . 63
3.3. INSTITUTIILE CU ATRIBUTII IN DOMENIUL SECURITATII SI SANATATII IN
MUNCA DIN ROMANIA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
3.3.1. ORGANISME ALE EU – OSHA IN ROMANIA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
ANEXE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
Anexa nr.1. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
“LISTA NORMELOR SPECIFICE DE SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA . . . . . . . . . . . . 66
APARUTE PANA LA 01.11.2005” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
Anexa nr. 2 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
“LISTA CUPRINZAND ANEXELE DIN NORMELE GENERALE DE PROTECTIA
MUNCII” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
Anexa nr. 3 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
„STANDARDE CONEXE DE SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115
2
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Organele acreditate sunt constituite din laboratoare naţionale pentru încercări (testări),
corpuri de inspecţie şi organe de atestare, care au fost supuse evaluării de competenţă şi care au
fost desemnate de către guvernele naţionale drept organe acreditate.
Ultimul element important este constituit de aplicarea însemnului ,,CE” pe produsele
industriale. Semnificaţia acestui marcaj este că producătorul a îndeplinit toate obligaţiile
prevăzute în directivele UE pentru produsul respectiv. Însemnul ,,CE” se bazează pe standardele
europene armonizate.
Din 1985 elaborarea directivelor de securitate a produselor se realizează în conformitate,
cu conceptul ,,Noua abordare”, care stabileşte ca principii:
– armonizarea totală a reglementărilor cele naţionale fiind anulate de cele comunitare, şi
– recurgerea la standarde pentru conformitate, făcând totodată elastic procesul de
reglementare prin standarde.
Fiecare directivă abordează o gamă largă de produse şi stabileşte cerinţe de securitate cu
caracter general, a căror interpretare se face pe baza a numeroase standarde elaborate în acest
scop de către organismele europene de standardizare; produsele fabricate după aceste standarde
se presupun a fi ,,conforme” cu cerinţele directivei.
Directivele elaborate în ,,Noua abordare” anulează pe cele anterioare, tinzându-se spre o
simplificare structurală, pe baza unui număr redus de ,,familii” de directive, care cuprind orice tip
de produs a cărui utilizare poate da naştere unui pericol, de la maşini şi substanţe chimice, la
jucării.
Directivele de securitate a produselor se situează. cu unele excepţii, în domeniul
reglementărilor industriale şi în cel al securităţii şi sănătăţii în muncă. Complementaritatea celor
două tipuri de reglementări este evidentă. Prin intermediul celor dintâi, producătorul nu poate să
comercializeze produse ,,nesigure”, aşa încât patronul nu poate să le achiziţioneze şi să le pună la
dispoziţia muncitorului. Prin intermediul celorlalte, se cere ca patronul să albă grijă ca produsele
puse la dispoziţia lucrătorilor să fie utilizate şi păstrate corespunzător, urmărindu-se instrucţiunile
pe care fabricantul trebuie să i le pună la dispoziţie.
În tabelul 1 s-au recenzat principalele directive de armonizare derivate din art. 100 A, care
cuprind cerinţele esenţiale de securitate. De asemenea, sunt enumerate şi directive din ,,vechea
abordare”, respectiv cele care au ca fundament art. 100.
Tabelul 1
Directivele UE privind securitatea produselor (Art. 100A, din Tratatul de la Roma)
Grupa Directiva Domeniu de aplicare
I 92/59/CEE – Produse (în
general)
Produse de consum noi, folosite sau recondiţionate (cu excepţia
antichităţilor), pentru care nu există reglementări comunitare
II 89/106/ CEE – Produse pentru
construcţii
Produse pentru introducerea permanentă pe şantierele industriale sau de
construcţii civile cu caracteristici care influenţează rezistenţa mecanică şi
stabilitatea de siguranţă în utilizare şi în caz de incendiu, mediu ambiant sau
izolarea termică sau acustică a construcţiei
84/529/CEE – Ascensoare,
modificta de 86/312/CEE,
90/486/CEE
Ascensoare (pentru transportul de persoane) instalate fix în imobile
permanente şi componentele de securitate ale acestora
20
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Vehicule cu motor
68 directive şi modificările
respective
Vehicule cu motor şi remorcile acestora, precum şi componentele şi
dispozitivele care condiţionează securitatea acestora. Se exclud tractoarele
din agricultură şi silvicultură
Tractoare
26 directive şi modificările lor
Tractoare din agricultură şi silvicultură: caracteristici generale şi principalele
lor dispozitive de protecţie
98/37/CE – Maşini, forma
consolidată a directivei
89/392/CEE şi
amendamentele din directivele
91/368/CEE, 93/44/CEE şi
93/68/CEE
Maşini în general (cu excepţia celor acţionate de forţa umană). Se exclud
echipamentele care fac obiectul directivelor specifice, precum şi cele
concepute pentru uz nuclear, medical sau militar
Utilaje de şantier:
Se stabilesc limitele de emisiune sonoră (exprimate ca puteri acustice sau ca
niveluri de zgomot, la locul operatorului)
79/113/ CEE, 85/405/ CEE –
Nivel sonor
84/533/ CEE, 85/406/ CEE,
84/534/ CEE –
Motocompresoare
87/405/ CEE, 84/533/ CEE –
Macarale turn
85/407/ CEE, 84/537/ CEE –
Grupuri electrogene de sudură
85/409/ CEE, 88/180/ CEE –
Ciocan de spart beton şi
picamere
88/88/181/CEE – Maşini de
tuns iarba
III
87/404/CEE – Recipiente
simple sub presiune,
modificată de 90/488/CEE
Recipiente sudate la presiune de peste 50 bari pentru a conţine aer sau azot
90/396/CEE – Aparate cu gaz Aparate pentru coacere, încălzire şi producerea apei calde şi dispozitivele şi
componentele acestora care se comercializează separat
IV
72/23/CEE – Materiale
electrice pentru joasă tensiune
Material electric destinat a fi utilizat la o tensiune nominală cuprinsă între 50
V şi 1000 V ca şi între 75 V şi 1500 V c.c.
76/177/CEE, 79/196/CEE –
Material electric utilizabil în
atmosferă explozivă, adaptări
la progresul tehnic
84/47/CEE, 88/571/CEE şi
modificările 88/665/CEE,
90/487/CEE
Material electric conceput a fi utilizat în atmosferă explozivă (76/177) şi
prevăzut cu anumite sisteme de protecţie (79/196), cu excepţia celui conceput
în mine cu pericol de grizu
82/130/CEE – Material
electric utilizabil în atmosferă
explozivă cu pericol de grizu,
adaptări la progresul tehnic
88/35/CEE şi 91/169/CEE
Material electric conceput a fi utilizat la lucrări subterane sau la instalaţii de
suprafaţă unde poate ajunge grizu prin ventilaţie subterană
94/9/CE – Material pentru
utilizare în atmosferă
explozivă
Aparate şi sisteme, electrice sau nu, concepute a fi utilizate în atmosferă
explozivă. Această directivă, începând cu anul 2003, va abroga directivele
anterioare.
89/336/CEE – Compatibilitate
electromagnetică, modificată
prin 92/31/CEE
Cerinţe de protecţie a echipamentelor tehnice faţă de perturbaţiile E.M.
21
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
V
76/769/CEE – Substanţe şi
preparate periculoase şi 10
directive cuprinzând
modificări
Substanţe şi preparate periculoase a căror comercializare sau utilizare este
limitată
88/379/CEE, 89/178/CEE,
90/492/CEE, 93/18/CEE –
Preparate periculoase.
Clasificare, îmbuteliere şi
marcare
Preparate care conţin cel puţin o substanţă periculoasă şi considerate
periculoase conform definiţiilor din directivă
91/155/CEE, 93/112/ CEE –
Substanţe şi preparate
periculoase: fişe de securitate
Fişe cu date de securitate care trebuie aduse la cunoştinţa utilizatorului (de
specialitate) o dată cu fiecare substanţă sau preparat
78/63/ CEE, 81/187/ CEE,
84/291/ CEE – Antidăunători
(insectofungicide)
Preparate destinate să protejeze, să favorizeze sau să conserve plantele sau
produsele vegetale, să distrugă sau să evite creşterea plantelor nedorite
93/15/ CEE – Explozivi
utilizaţi în scop civil
Controlul, comercializarea şi recunoaşterea reciprocă a omologărilor de
explozivi utilizaţi în scop civil
VI 89/686/ CEE, 93/95/CEE –
Echipamente individuale de
protecţie
EIP în general, cu excepţia celor destinate forţelor armate sau de ordine
publică, de autoapărare
Directivele au fost grupate tematic în 6 grupe.
Primul grup cuprinde Directiva 92/59/CEE, care înglobează toate produsele ce nu sunt
tratate de o directivă specifică, precum şi directive referitoare la produse utilizate la ,,locul de
muncă”, dar care, în general, nu sunt considerate ca mijloace de muncă”.
Directivele privind produsele utilizate ca mijloace de muncă sunt împărţite în patru grupe:
maşini (echipamente tehnice); recipiente şi aparate sub presiune sau ,,cu gaz”; material electric,
inclusiv cel utilizat în atmosferă potenţial explozivă; substanţe şi preparate periculoase.
Din cele prezentate mai sus se poate concluziona că obiectivul principal al Uniunii
Europene este crearea Pieţei Unice, fără bariere comerciale interne şi cu menţinerea sau
impunerea, daci este cazul, a unor niveluri comune de securitate şi sănătate, care să permită
circulaţia liberă a forţei de muncă.
Acest obiectiv se atinge prin următoarele mijloace:
– directivele (obligatorii – stabilesc cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate;
– standardele armonizate (caracter voluntar) – oferă o bază de conformitate cu cerinţele
(obligatorii) formulate în directive;
– procedurile de atestare şi marca de conformitate (CE) – oferă dovada conformităţii cu
cerinţele esenţiale din directive.
Statele care doresc să adere la Uniunea Europeană, printre. care şi România, trebuie să se
conformeze legislaţiei din UE.
2.2.2. DIRECTIVELE PRIVIND SECURITATEA SI SANATATEA IN MUNCA –
DERIVATE DIN ART. 118 A AL TRATATULUI DE LA ROMA
Incepand cu anul 1957, in cadrul Tratatului CECA au inceput primele actiuni comunitare
in domeniul securitatii si sanatatii in munca pentru lucratorii din sectoarele carbunelui si otelului.
In anul 1974, prin decizia Consiliului a fost creat Comitetul Consultativ pentru securitate,
igiena si protectia sanatatii la locul de munca, recunoscut de Comisie ca forum privilegiat de
22
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
consultare a partenerilor sociali.
Prin Art. 118 al Tratatului de la Roma10 „Statele Membre se angajeaza sa promoveze in
special ameliorarea mediului de munca, pentru a proteja securitatea si sanatatea fortei de
munca si isi fixeaza ca obiectiv armonizarea, prin progres, a conditiilor existente in acest
domeniu. ”
Pentru a contribui la realizarea acestui obiectiv, Consiliul, dupa consultarea Comitetului
Economic si Social adopta, pe calea directivelor, prescriptii minimale aplicabile in mod
progresiv, tinand cont de conditiile si de reglementarile tehnice existente in fiecare dintre statele
membre.
Aceste directive evita sa impuna constrangeri administrative, financiare si juridice care ar
impiedica crearea si dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii.
In sustinerea acestor deziderate au fost lansate in anii 1978 si 1984 primele programe de
actiune in domeniul securitatii si sanatatii in munca.
Dupa adoptarea in anul 1987 a Actului Unic, prin care se face o importanta revizuire a
Tratatului de la Roma, s-a elaborat un nou program de actiune in domeniul securitatii si sanatatii
in munca (cel de al treilea), care, prin textele legislative care s-au adoptat, a pus accentul pe
dimensiunea sociala a realizarii pietei interne.
Un moment remarcabil in elaborarea legislatiei europene in domeniul securitatii si
sanatatii in munca il constituie adoptarea, la 12 iunie 1989, a Directivei Cadru 89/391/CEE cu
privire la punerea in aplicare a masurilor care vizeaza promovarea ameliorarii securitatii si
sanatatii lucratorilor la locul de munca, in conformitate cu art. 118 A din Tratatul de la Roma.
Directiva Cadru are ca obiect punerea in practica a masurilor care vizeaza promovarea
ameliorarii securitatii si sanatatii la locul de munca si cuprinde principiile generale legate de
prevenirea riscurilor profesionale si de protectie a securitatii si sanatatii, de eliminare a factorilor
de risc si de accidentare in munca, de informare, de consultare, de participare echilibrata, de
formare a lucratorilor si a reprezentantilor lor, precum si liniile generale de punere in aplicare a
principiilor respective.
Angajatorul este obligat sa asigure securitatea si sanatatea lucratorilor in toate aspectele
legate de munca, asa cum reiese din art.5 al Directivei Cadru. In cadrul responsabilitatilor sale,
angajatorul trebuie sa ia masurile necesare pentru protectia securitatii si sanatatii lucratorilor,
incluzand si activitati de prevenire a riscurilor profesionale, de informare si de formare, de
organizare si de asigurare a mijloacelor necesare acestor activitati.
in realizarea masurilor privind protectia securitatii si sanatatii lucratorilor trebuie respectate
urmatoarele principii de prevenire:
a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor incepand de la sursa;
d) adaptarea muncii la om, in special in ceea ce priveste conceperea posturilor de lucru,
precum si la alegerea echipamentelor de lucru, a metodelor de lucru si de productie, in
special, in vederea atenuarii lucrului monoton, lucrului cadentat si reducerii efectelor
acestora asupra sanatatii;
e) a se tine cont de stadiul de evolutie a tehnicii; .
10 Darabont A., Pece St., Dascalescu A. – „Managementul securitatii si sanatatii in munca” vol.I Ed. AGIR Buc. 2001
23
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
t) inlocuirea a ceea ce este periculos prin ceea ce nu este periculos sau prin ceea ce este
mai putin periculos;
g) planificarea prevenirii, vizand un ansamblu coerent care consta in prevenirea tehnica,
organizarea lucrului, conditiile de lucru, relatiile sociale si influenta factorilor mediului de
lucru;
h) luarea masurilor de protectie colectiva, cu prioritate rata de cele individuale;
i) furnizarea de instructiuni adecvate lucratorilor.
Tinand cant de natura activitatilor din unitate, angajatorul trebuie:
a) sa evalueze riscurile pentru securitatea si sanatatea lucratorilor, inclusiv
alegerea echipamentelor de lucru, substantelor sau preparatelor chimice si amenajarea
locurilor de munca.
Ca urmare a acestei evaluari, si daca e nevoie, activitatile de prevenire, metodele de lucru
si de productie utilizate trebuie sa garanteze un nivel mai bun de protectie a securitatii si
sanatatii lucratorilor si vor fi integrate in ansamblul de activitati ale unitatii si la toate
nivelurile organizatorice.
b) sa ia in considerare capacitatile lucratorilor in materie de securitate si sanatate, la
atribuirea sarcinilor de lucru,
c) sa faca in asa fel incat planificarea si introducerea de noi tehnologii sa faca obiectul
consultatiilor cu lucratorii si/sau cu reprezentantii lor in ceea ce priveste consecintele
legate de securitatea si sanatatea lucratorilor, de alegerea echipamentelor, de amenajarea
conditiilor de lucru si de impactul factorilor mediului de lucru;
d) sa ia masuri potrivite pentru ca doar lucratorii care au primit instructiuni adecvate sa
poata avea acces in zonele de fisc grav si specific.
Strategia Comisiei in ceea ce priveste directivele din domeniul securitatii si sanatatii in
munca se bazeaza pe adoptarea unor directive specifice, referitoare la domenii specifice, care
completeaza Directiva Cadru 89/391/CEE.
Directivele specifice care decurg din Directiva Cadru 89/391/CEE, conform art.16 (1), si
care contin cerinte minime de securitate si sanatate in munca sunt urmatoare1e:
Tabelul 2
Directivele UE privind securitatea şi sănătatea în muncă (Art. 118 A, din Tratatul de la Roma)
Nr.
crt. Directiva Domeniu de aplicare
1 Directiva – cadru 89/391/CEE privind introducerea
de măsuri pentru încurajarea îmbunătăţirilor în
domeniul sănătăţii şi securităţii muncitorilor
Stabilirea principiilor generale de prevenire care trebuie
respectate pentru protejarea lucrătorilor; trasarea
direcţiilor principale pentru directivele particulare
1.1 89/654/CEE – Locuri de muncă Reglementarea situaţiilor de lucru
1.2 89/655/CEE – Echipamente tehnice Utilizarea echipamentului
1.3 89/656/CEE – Echipamente individuale de protecţie Utilizarea echipamentului
1.4 90/269/CEE – Manipularea manuală a maselor Utilizarea echipamentului
1.5 90/270/CEE – Videoterminale Utilizarea echipamentului
1.6 90/394/CEE – Agenţi cancerigeni Expunerea la agenţi cancerigeni
1.7 90/679/CEE, 93/88/CEE – Agenţi biologici Expunerea la agenţi biologici
1.8 92/57/CEE – Şantiere temporare sau mobile Reglementarea situaţiilor de lucru
24
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
1.9 92/58/CEE – Semnalizare Informaţii
1.10 92/85/CEE – Femei gravide Expunerea la agenţi
1.11 92/9 1 /CEE – Industria extractiva prin foraj Reglementarea situaţiilor de lucru
1.12 92/104/CEE – Industria extractivă de suprafaţă sau
subteran
Reglementarea situaţiilor de lucru
1.13 93/103/CEE – Nave de pescuit Reglementarea situaţiilor de lucru
2 88/642/CEE – Referitoare la expunerea la agenţi
fizici, chimici şi biologici
Reactualizarea Directivei 80/1107/CEE şi unifomizarea
directivelor particulare emise în baza ei său care urmează
să fie adoptate
88/364/CEE – Interzicerea anumitor agenţi specifici
şi/sau anumitor activităţi
91/322/ CEE – Stabilirea valorilor limită cu
caracter orientativ
91/382/ CEE – Expunerea la azbest
3 92/99/CEE – Asistenta medicala la bordul
navelor
Stabilirea dispozitiilor minimale de securitate şi sănătate
în muncă pentru prornovarea unei mai bune asistente
medicale la bordul navelor
4 93/104/CEE – Organizarea timpului de lucru Stabilirea dispoziţiilor minimale pentru lucrul în ture,
munca de noapte
5 91/383/CEE – lucrători temporari său interimari Grupe speciale de lucratori
6 94/33/CE – protecţia tinerilor în timpul lucrului Grupe speciale de lucratori
De asemenea, in baza art. 118A din Tratatul de la Roma, s-a modificat directiva-cadru
80/1107/CEE prin directiva 88/642/CEE si a fost completata cu trei directive specifice.
2.2.3 STANDARDELE EUROPENE ARMONIZATE – EN
În vederea realizării pieţei libere, începând din 1986 se recunosc la nivelul UE trei funcţii
importante: de administrare; de standardizare; de evaluare a conformităţii (testare – certificare).
Funcţia de administrare o îndeplinesc UE şi AELS (Asociaţia Economică a Liberului
Schimb).
Funcţia de standardizare revine CEN (Comitetul European de Standardizare), CENELEC
(Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică). şi ETSI (Institutul de Standardizare
Europeană în Telecomunicaţii).
Funcţia de evaluare a conformităţii este asigurată de EOTC (Organizaţia Europeană
pentru Testare şi Certificare).
În 1986, CEN şi CENELEC au luat hotărârea ca, după aprobarea unui standard european
(EN), membrii CEN şi CENELEC să fie obligaţi să-i implementeze ca standard naţional şi să
retragă orice standard naţional contradictoriu.
Aceasta combinare de măsuri privind directivele şi standardele europene a dus la crearea
unul instrument puternic în vederea înlăturării barierelor tehnice din calea comerţului.
Standardele11 care cuprind “cerinţe esenţiale” pentru aspecte care vizează securitatea,
compatibilitatea electromagnetică etc., sunt elaborate de organismele de standardizare europene,
cu contribuţia, acolo unde este cazul, a specialiştilor Comisiei UE, în vederea asigurării
respectării cerinţelor esenţiale cuprinse în directive. În acest mod se asigură armonizarea
diverselor categorii de acte, legislative pe probleme de securitate, şi sănătate în muncă.
Pentru ca un standard european (EN) să fie armonizat, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
11 Darabont A., Pece St., Dascalescu A. – „Managementul securitatii si sanatatii in munca” vol.I Ed. AGIR Buc. 2001
25
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
– să se refere la produse sau grupe de produse;
– să fie elaborat pe baza unui mandat din partea UE sau AELS;
– să fie adoptat de cel puţin un stat membru;
– sil fie publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Având în vedere diversitatea aspectelor de securitate a muncii necesar a fi standardizate,
atât organizaţiile internaţionale de standardizare (ISO şi CEI), cât şi organizaţiile europene de,
standardizare (CEN, CENELEC, ETSI) au considerat necesar să stabilească o ierarhizare a
standardelor de securitate, astfel încât fiecare standard să se limiteze la aspecte specifice şi să fie
corelat cu alte standarde de securitate, în funcţie de aria de aplicabilitate a problemelor pe care le
abordează.
Din punctul de vedere al ariei de aplicabilitate, a prevederilor, clasificarea standardelor de
securitate a muncii este următoarea:
a) standarde fundamentale de securitate (standarde de tip A) – cuprind concepte
fundamentale, principii şi cerinţe privind aspecte, generale de securitate aplicabile tuturor
tipurilor de produse;
b) standarde pe grupe de securitate (standarde de tip B) – cuprind cerinţe referitoare la
aspecte de securitate aplicabile unui grup de produse şi ţin seama de prevederile standardelor
fundamentale pe care le completează cu cerinţe specifice, de securitate pentru grupa respectivă de
produse;
c) standarde de securitate de produs (standarde de tip C) – conţin cerinţe de securitate
pentru un produs său grup de produse specifice şi sunt necesare în vederea utilizării prevăzute a
acestora.Aceste standarde ţin seama de prevederile din standardele fundamentale şi din standardele
pe grupe de securitate, pe care le completează.
Din cele prezentate mai sus se poate concluziona că obiectivul principal al Uniunii
Europene este crearea Pieţei Unice, fără bariere comerciale interne şi cu menţinerea sau
impunerea, daci este cazul, a unor niveluri comune de securitate şi sănătate, care să permită
circulaţia liberă a forţei de muncă.
Acest obiectiv se atinge prin următoarele mijloace:
– directivele (obligatorii – stabilesc cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate;
– standardele armonizate (caracter voluntar) – oferă o bază de conformitate cu cerinţele
(obligatorii) formulate în directive;
– procedurile de atestare şi marca de conformitate (CE) – oferă dovada conformităţii cu
cerinţele esenţiale din directive.
Statele care doresc să adere la Uniunea Europeană, printre. care şi România, trebuie să se
conformeze legislaţiei din UE.
Comisia a declarat anul 1992, Anul European pentru securitate, igiena si sanatate la locul
de munca, pentru a se trage concluzii privind cel de al treilea plan de actiune si pentru
sensibilizarea unui numar cat mai mare de persoane cu privire la problemele de securitate si
sanatate in munca.
Anul European a determinat cresterea interesului lucratorilor, patronilor si al autoritatilor
pentru sanatatea si securitatea la locul de munca, aducand noi orientari pentru viitoarea politica
comunitara.
In februarie 1992, s-a semnat Tratatul de la Maastricht de infiintare a Uniunii Europene
care a intrat in functiune la 1 noiembrie 1993. Un punct important in Tratat se refera la extinderea
26
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Europei sociale prin punerea in practica a Cartei comunitare a drepturilor sociale fundamentale
ale muncitorilor, adoptata in 1989 care contine un capitol referitor la realizarea securitatii si
sanatatii la locul de munca.
Pentru a se asigura transparenta actiunilor Comisiei, prin informarea statelor si a
partenerilor sociali, Consiliul European a decis la reuniunea de la Bruxelles, din 29 octombrie
1993, crearea Agentiei Europene pentru Securitate si Sanatate in Munca cu sarcina de a strange si
difuza informatii.
De asemenea, ea promoveaza schimbul si difuzarea rezultatelor cercetarilor si ofera
asistenta tehnica si stiintifica in domeniul securitatii si sanatatii in munca institutiilor comunitare
si Statelor Membre, are legaturi cu serviciile competente ale Comisiei si coopereaza cu organele
Uniunii Europene.
In anul 1994 a fost stabilit Cadrul general pentru actiunea Comisiei Comunitatii Europene
in domeniul securitatii, igienei si sanatatii in munca (1994 -2000).
Obiectivele actiunii pe care Comisia si-a propus sa le realizeze au fost:
– sa vegheze la transpunerea corecta a directivelor comunitare de catre statele membre;
– sa ia masurile necesare pentru aplicarea lor adecvata in dreptul national derivat;
– sa promoveze lucrarile Comunitatii in acest domeniu in tarile terte;
– sa continue imbunatatirea securitatii si sanatatii in munca in cadrul Comunitatii.
Baza juridica a actiunilor au constituit-o, in principal, art. 100 A si art. 118 A ale
Tratatului de la Roma, pentru stabilirea unui nivel ridicat de protectie in domeniul securitatii si
sanatatii in munca, si art. 118 B din Tratatul de la Roma pentru promovarea dialogului cu
parteneri sociali in acest domeniu.
In cadrul acordului de asociere intre Comunitate si tarile din Europa centrala si de est, in
perspectiva aderarii acestora, Comisia a vegheat asupra realizarii programului in domeniul
protectiei muncii, in special, prin punerea in aplicare a masurilor vizand imbunatatirea securitatii
si sanatatii in munca, pe baza legislatiei comunitare in acest domeniu.
Politica sociala, bazata pe aquis-ul secutitatii si sanatatii in munca, constituie un punct
important in agenda strategiei comunitare care va acoperi perioada 2002 -2006, aducand trei
caracteristici de noutate:
1. o abordare globala a starii de bine la locul de munca, luand in considerare piata
muncii si aparatia de noi riscuri, mai ales psihosociale, si vizand ameliorarea calitatii muncii,
din care mediul de munca sanatos si sigur constituie until din elementele esentiale;
2. consolidarea unei culturi de prevenire a riscurilor, combinarea unor instrumente
politice variate: legislatie; dialog social; demersul progresului si identificarea celor mai bulle
practici; responsabilitatea sociala a intreprinderilor; incitatiile economice; construirea
parteneriatelor intre toti actorii securitatii si sanatatii;
3. noua strategie demonstreaza, de asemenea, ca o politica sociala ambitioasa este un
factor de competitivitate, si ca dimpotriva, lipsa politicii angreneaza costuri care apasa greu
asupra economiilor.
Calitatea muncii -obiectiv al Uniunii Europene fixat de Consiliul European la Lisabona in
martie 2000 -are ca elemente esentiale sanatatea si securitatea in munca, considerandu-se ca o
buna organizare a muncii, precum si un mediu de munca sanatos si sigur sunt factori de
performanta pentru economie si pentru intreprinderi.
27
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
2.3. AGENTIA EUROPEANA PENTRU SECURITATE SI SANATATE
IN MUNCA “EU-OSHA”
Agentia Europeana pentru Securitate si Sanatate in Munca12, denumita in continuare
Agentia, este un organism tripartit al Uniunii Europene care reuneste reprezentantii guvernelor,
angajatorilor (patronate) si organizatiile angajatilor (sindicate, asociatii profesionale, etc) sub
aceiasi forma ca si in Comisia Europeana.
Consiliul Uniunii Europene a decis la reuniunea de la Bruxelles, din 29 octombrie 1993,
crearea Agentiei Europeane pentru Sanatate si Securitate in Munca.
Agentia Europeana pentru Sanatate si Securitate in Munca a fost pentru colectarea si
diseminarea informatiilor in domeniul sanatatii si securitatii in munca. Agentia, cu sediul in
Bilbao, Spania, are ca scop principal sa imbunatateasca viata oamenilor la locul de munca, prin
stimularea fluxului de informatii tehnice, stiintifice, si economice intre toti cei implicati in
probleme de sanatate si securitate ocupationala.
De asemenea, ea promoveaza schimbul si difuzarea rezultatelor cercetarilor si ofera
asistenta tehnica si stiintifica in domeniul securitatii si sanatatii in munca institutiilor comunitare
si Statelor Membre, are legaturi cu serviciile competente ale Comisiei Europene si coopereaza cu
organismele Uniunii Europene.
Diagrama de mai jos ne arata diferitele compartimente ce alcatuiesc reteaua structurala a
agentiei si indicarea modului cum circula informatiile intre compartimente.
12 http://agency.osha.eu.int
28
Consiliu de
administrati
e
Birou
Directo
r
Administratie Retea Informare si
comunicare
Programe si
campanii
Mediu de lucru
Contabili
tate Personal Documen
tare
Tehnologia
informatiei
Management
retea
Planificare
strategica
Consilier
juridic Controlor Internet
Intra/extranet
Evenimente
publicate
Sapt.
europeana
Programe si sisteme SSM
Bune practici in SSM
Cercetare in domeniul
muncii si sanatatii Monitorizare SSM
Financiar Schema
SME
29
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
CAPITOLUL I
INSTITUTIILE SI ORGANISMELE UNIUNII EUROPENE SI
ROLUL ACESTORA
1.1. INTRODUCERE
Uniunea Europeana1 (U.E.) nu este o federatie ca Statele Unite ale Americii. Nici nu este
o simpla organizatie pentru cooperare intre guverne precum Organizatia Natiunilor Unite.
Este de fapt un lucru unic. Tarile care alcatuiesc U.E. (statele membre) si-au strans in
acelasi bazin suveranitatile pentru a castiga o crestere a influentei la nivel mondial, pe care altfel
nici una dintre ele, nu ar fi putut-o avea pe cont propriu.
Unirea suveranitatilor inseamna in practica ca tarile membre delega o parte din puterea lor
de decizie, pentru a o transmite institutiilor pe care le-au creat, astfel incat decizia in probleme
specifice de interes comun, sa poata fi luata in mod democratic la nivelul Uniunii Europene.
Uniunea Europeană reprezintă rezultatul eforturilor depuse de către promotorii Europei
comunitare începând din 1950. UE constituie organizaţia cea mai activă de integrare
multisectorială, având scopul declarat de a acţiona în domeniile economic, social, politic, al
drepturilor cetăţeneşti şi al relaţiilor externe ale statelor membre.
1.2. MOMENTE SEMNIFICATIVE IN CREAREA UNIUNII EUROPENE2
La 16 aprilie 1948, un numar de 16 tari europene au raspuns propunerii lansate de
generalul Marshall pentru gestionarea in comun a ajutorului american acordat pentru
reconstructia Europei si au semnat, la Paris, Tratatul de constituire a Organizatiei Europene de
Cooperare Economica (OECE), ce a devenit instrumentul cooperarii interguvemamentale si a
permis liberalizarea schimburilor intre membrii sai.
Celor 16 tari (Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elvetia si Turcia) li s-au
alaturat Germania (31 octombrie 1949) si Spania (20 iulie 1959), Statele Unite si Canada, care au
avut calitatea de asociati.
Prin Tratatul incheiat la Paris la 30 septembrie 1961, Organizatia Europeana de
Cooperare Economica a fost inlocuita de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare
Economica (OCDE) din care, initial, faceau parte statele membre OECE, precum si S.U.A. si
Canada, iar ulterior au mai aderat Japonia (1964), Finlanda (1969), Australia (1971) si Noua
Zeelanda (1973).
Necesitatea unificarii politice a Europei a fost dezbatuta la Congresul de la Haga (mai
1948) organizat de miscarile europene, avand ca urmare crearea la 5 mai 1949 a Consiliului
Europei, organizatie interguvemamentala cu scopul apararii intr-un cadru institutionalizat a
valorilor democratice considerate a fi amenintate prin divizarea Europei in doua blocuri,
1 http://europa.eu.int
2 http://agency.osha.eu.int
3
C onsiliul de Administratie
Consiliul de Administratie are urmatoarele atributii:
– selecteaza strategia si scopurile agentiei;
– identifica prioritatile agentiei;
– stabileste domeniile de activitate al agentiei;
– stabileste ce informatii furnizeaza agentia;
– numeste Directorul agentiei;
– adopta Programul de Lucru al agentiei;
– adopta Raportul Anual;
– adopta Bugetul Agentiei;
– autorizeaza directorul sa administreze bugetul agentiei;
Consiliul de administratie se intruneste de doua ori pe an membrii sai includ reprezentanti
guvernamentali, reprezentanti ai patronatelor si organizatiilor muncitorilor, impreuna cu trei
reprezentanti ai Comisiei Europene. Suplimentar la aceste sedinte participa doi invitati de la Fundatia
Dublin si cate unul de la partenerii sociali europeni din ETUC si UNICE.
Membrii Consiliului de Administratie au mandate pe trei ani cu posibilitatea de realegere si in
fiecare an aleg un presedinte si trei vice-presedinti din randul lor.
Biroul
Biroul este structura operationala executiva a Agentiei pe teritoriul UE si se intruneste de patru
ori pe an. Este alcatuit din noua membri ai Consiliului de Administratie. Acestia sunt presedintele,
vice-presedintii, reprezentantii angajatorilor si ai organizatiilor muncitorilor la nivel comunitar,
reprezentanti ai Comisiei Europene si ai Guvernului Spaniol.
Biroul are rolul unui grup de lucru care ia masuri urgente si necesare, prin delegarea de
competente data de Consiliului de Administratie, fara a prejudicia responsabilitatile Directorului
agentiei, pentru a putea asigura managementul agentiei in perioada dintre intalnirile Consiliului de
Administratie. Mandatul acordat include asigurarea dezvoltarii pe teritoriul UE a retelei Agentiei,
implementarea Progamului de Lucru, si de asemenea rezolvarea multor alte activitati specifice ale
Agentiei.
Directorul Agentiei
Directorul este reprezentantul oficial al Agentiei si este responsabil cu activitatea zilnica a
Agentiei, inclusiv ce legata de aspectele financiare, administrative si in materie de personal.
Durata mandatului acestuia este de cinci ani, numirea si evaluarea activitatii acestuia, facanduse
de catre Consiliului de Administratie.
Punctele Focale
Reteaua principala a Agentiei, de culegere a informatiilor privind securitatea si sanatatea in
munca, este alcatuita din Punctele Focale constituite in fiecare din statele membre ale UE, in cele 10
state membre asociate ale UE, in cele 3 state candidate la UE si in 4 state membre ale EFTA.
Punctele Focale sunt nominalizate de fiecare guvern al tarii respective ca fiind reprezentanta
oficiala a Agentiei in acea tara si care reprezinta Autoritatea Nationala pentru Securitate si Sanatate in
Munca.
30
Punctele Focale joaca un rol cheie impreuna cu Agentia, ele sunt responsabile pentru
organizarea si coordonarea retelei nationale si sunt implicate in pregatirea si implementarea la nivel
national a Programului de Lucru al Agentiei.
Ca si alte elemente din structura Agentiei, retelele nationale sunt tripartite si include
reprezentanti ai muncitorilor si organizatii patronale.
Rolul Punctelor Focale este de a furniza informatiile si de a receptiona feedbakul la initiativele
si produsele Agentiei si de a fi consultati la toate activitatile de informare desfasurate la nivel national.
Punctele Focale administreaza deasemenea paginile de web al Agentiei si organizeaza annual,
Saptamana Europeana pentru Securitate si Sanatate in Munca.
Punctele Focale din Uniunea Europeana si tarile asociate nominalizeaza reprezentantii lor in
grupurile de experti ad-hoc, ale Agentiei, in timp ce Punctele Focale din tarile candidate si membre
EFTA nominalizeaza observatori in aceste grupuri.
Intalnirile au loc de trei ori pe an si la aceste intalniri pot participa alaturi de persoanele de
contact al Punctelor Focale din tarile membre si tarile candidate si Observatori de la Comisia
Europeana, Partenerii Sociali Europeni, EFTA si reprezentanti ai tarilor candidate.
Grupurile de Experti
Grupurile de Experti, nominalizate de Punctele Focale nationale impreuna cu observatorii
reprezentand fiecare partener social si Comisia Europeana, fac propuneri in domeniul lor de expertiza
si contribuie la elaborarea Programului de Lucru al Agentiei.
Expertii din EFTA si din tarile candidate participa ca observatori in unele din aceste grupuri.
Centrele Topice
Centrele Topice sunt consortii (asociatii) ale institutiilor nationale de securitate si sanatate care
colecteaza si analizeaza datele existente la nivel national si elaboreaza si pun in aplicare planurile de
lucru nationale in domeniul securitatii si sanatatii in munca.
Ele constau in grupuri de institutii experte in securitate si sanatate, cuprinzand o Organizatie de
Conducere si mai multe Organizatii Partenere din diferite state membre. Activitatea ce urmeaza a fi
facuta precum si finantarea sunt specificate de Programul de Lucru anual al Agentiei.
Organizatia de Conducere a Centrelor Topice este responsabila pentru stabilirea sarcinilor ce
revin Organizatiilor Partenere.
Trei Centre Topice sunt in mod current in activitate: Centrul Topic de Cercetare, Centrul Topic
de Bune Practici si Centrul Topic de Bune Practici al Tarilor Candidate.
Alti Consultanti
Agentia contracteaza diferite echipe de cercetatori stabilite ad-hoc, provenite din mediul
academic si institute de securitate si sanatate in munca ca si consultanti in domeniile specifice lor sau
pentru a conduce proiecte din domeniile respective.
31
CAPITOLUL III
LEGISLATIA ARMONIZATA DIN ROMANIA SI INSTITUTIILE CU
ATRIBUTII IN DOMENIUL SECURITATII SI SANATATII IN
MUNCA
3.1. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA LEGISLATIEI DE
SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA IN ROMANIA
Finalitatea legislatiei de securitate si sanatate in munca în dreptul românesc o reprezintă
diminuarea riscului relativ la viata, sănătatea său integritatea corporală a celor ce prestează muncă.
La realizarea ei contribuie dispoziţii din diferite ramuri ale dreptului.
Reglementarea principală este cuprinsă în materia dreptului muncii13. La ea se adaugă normele
de drept administrativ referitoare la răspunderea contravenţională, cele de drept penal privind
infracţiunile, precum şi ale dreptului civil, care completează Codul muncii în materia răspunderii
patrimoniale a unităţii faţă de persoanele angajate, pentru daunele produse ca urmare a nerespectării
normelor de securitate si sanatate in munca. O legătură strânsă există şi cu asigurările sociale de stat,
unele reglementări fiind comune.
Important de reţinut în legătură cu legislaţia română privind securitatea şi sănătatea în muncă
este faptul că ea se află într-un proces de transformare, in vederea armonizării cu directivele Uniunii
Europene în acest domeniu.
Primul pas în acest sens a constat în adoptarea aceloraşi principii14 care sunt respectate şi in
legislaţia comunitară, în baza cărora au fost concepute şi continuă să fie emise actele juridice cu
caracter naţional şi particular.
În esenţă, principiile menţionate pot fi exprimate astfel (fig. 1):
a. Securitatea si sanatatea muncii – drept fundamental al tuturor participanţilor la procesul
de muncă. Constituţia României, afirmând dreptul la protecţie socială, face referire şi la măsurile de
securitate şi igienă a muncii (Art. 38 alin.2). Mai concret, Legea nr. 90/1996 R 2005, a protecţiei
muncii (art. 1) stabileşte că normele de protecţie a muncii “reprezintă un sistem unitar de măsuri şi
reguli”, care sunt ,,aplicabile tuturor participanţilor la procesul de muncă” şi se stabilesc prin lege.
Pentru realizarea acestui drept, legea – cadru impune obligaţii in sarcina angajatorilor şi a
angajaţilor lor şi stabileşte organele specializate ale administraţiei de stat care să urmărească modul în
care unităţile şi salariaţii aplică şi respectă normele de securitate si sanatate in munca. Aşadar,
activitatea de securitate si sanatate in munca nu este lăsată numai la latitudinea agenţilor economici, ci,
fiind implementată in toate domeniile vieţii economico-sociale, statul asigură şi controlul îndeplinirii
ei.
b. Legătura indisolubilă dintre dreptul la muncă şi securitatea si sanatatea muncii. România
fiind un stat dedrept, democratic si social (art. 1 alin.3 din Constituţie), dreptul la muncă nu numai că
este consacrat ca un drept fundamental cetăţenesc, dar el se află in strânsă corelaţie cu dreptul la
protecţie socială al angajaţilor, care include şi securitatea si sanatatea in munca şi este garantat. În acest
sens, organele administraţiei de, stat desemnate prin lege au obligaţia de a organiza, coordona şi
controla activitatea în domeniu. Pentru realizarea integrală a dreptului la muncă este necesară
asigurarea unor asemenea condiţii de desfăşurare a procesului de muncă încât viaţa, sănătatea şi
integritatea corporală a celor care îşi exercită acest drept fundamental să fie apărate. În caz contrar,
însuşi dreptul la muncă nu s-ar putea realiza deplin, ar avea caracter formal.
13 Buga Ctin. – „Reglementarea juridica a protectiei muncii” Ed. Jus R.B.A. Bucuresti, 1997
14 Darabont A., Pece St., Dascalescu A. – „Managementul securitatii si sanatatii in munca” vol.I Ed. AGIR Buc. 2001
32
SECURITATEA SI SANATATEA MUNCII –
DREPT FUNDAMENTAL AL TUTUROR PARTICIPANŢILOR
LA PROCESUL DE MUNCĂ
ACT STATUANT: CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
LEGĂTURA INDISOLUBILĂ DINTRE DREPTUL LA MUNCĂ
ŞI SECURITATEA SI SANATATEA MUNCII
ACT STATUANT: CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
INTEGRAREA SECURITATII SI SANATATII MUNCII
ÎN PROCESUL DE MUNCĂ
ACT STATUTANT: LEGEA PROTECŢIEI MUNCII
obligaţii pentru realizarea securităţii muncii au: conducerea persoanei juridice (persoana fizică);
la locul de muncă – organizatorii şi conducătorii proceselor de muncă
CARACTERUL PREVENTIV AL SECURITATII SI SANATATII MUNCII
LEGEA PROTECŢIEI MUNCII: defineşte securitatea şi sănătatea în muncă ca fiind
ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca scop asigurarea celor
mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii,
integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţilor şi a altor persoane
participante la procesul de muncă
ABORDAREA PREVENIRII ACCIDENTELOR DE MUNCĂ ŞI A
ÎMBOLNĂVIRILOR PROFESIONALE CA PROBLEMĂ UNICĂ
LEGEA PROTECŢIEI MUNCII defineşte securitatea şi sănătatea în muncă ca fiind
prevenirea accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.
Aceleaşi acte juridice reglementează problema prevenirii accidentelor
de muncă şi pe cea a prevenirii îmbolnăvirilor profesionale.
Fig. 1. Principiile fundamentale ale legislaţiei române privind securitatea şi sănătatea în muncă.
33
c. Integrarea securitatii si sanatatii muncii în procesul de muncă. Acesta este un principiu
clar exprimat în Legea nr. 90/1996 a protecţiei muncii, care prevede ca obligaţii pentru realizarea
securităţii muncii au atât conducerea persoanei juridice (persoana fizica), cât şi, la locul de muncă –
organizatorii şi conducătorii proceselor de muncă.
d. Caracterul preventiv al securitatii si sanatatii muncii. Prin esenţa sa, securitatea si sanatatea
muncii are un caracter preventiv, menirea ei fiind preîntâmpinarea producerii accidentelor de muncă
şi/sau a îmbolnăvirilor profesionale. Reglementările legale în domeniu sunt astfel stabilite încât să
apere viaţa, sănătatea şi integritatea corporală ale celor care participă la procesul de producţie. Teoretic,
dacă normele de securitate si sanatate a muncii sunt realizate şi respectate întocmai, accidentele şi
îmbolnăvirile profesionale pot fi prevenite.
În acelaşi timp, diferitele forme ale răspunderii juridice pentru încălcarea normelor de securitate
si sanatate a muncii sunt menite să contribuie efectiv la realizarea caracterului preventiv al acesteia. A
se vedea astfel impactul reglementărilor referitoare la repararea pagubelor aduse celor vătămaţi prin
accidente de muncă său îmbolnăviri profesionale, care sunt de natură să stimuleze realizarea in practică
a normelor de protecţie a muncii.
e. Abordarea prevenirii accidentelor de munca si a îmbolnăvirilor profesionale ca problemă
unică. Ţinând seama că, din punctul de vedere al cauzelor determinante, al spaţiului de manifestare, al
subiecţilor susceptibili să le suporte, ca şi al măsurilor şi mijloacelor de combatere, fenomenele de
accidentare şi îmbolnăvire profesională sunt identice (mai mult, în numeroase cazuri acelaşi factor de
risc – cauză – poate conduce, în funcţie de condiţiile concrete, fie la accident de muncă, fie la boală
profesională), legiuitorul a urmărit tratarea lor ca o problemă unică. Astfel, nu au fost constituite două
sisteme de acte juridice, unul care să reglementeze prevenirea accidentelor de muncă, iar altul,
prevenirea îmbolnăvirilor profesionale. Dimpotrivă, prin legea de bază se defineşte scopul securitatii si
sanatatii muncii ca fiind “prevenirea accidentelor de muncă” şi a “îmbolnăvirilor profesionale”, iar
măsurile obligatorii care vizează realizarea acestei finalităţi sunt instituite prin norme comune (normele
de securitate si sanatate a muncii sunt măsuri care conduc atât )a eliminarea accidentelor, cât şi a
îmbolnăvirilor profesionale).
3.2. STRUCTURA SISTEMULUI LEGISLATIV ROMAN PRIVIND
SECURITATEA SI SANATATEA IN MUNCA
În funcţie de subiectul reglementării, respectiv de natura problemei legiferate, structura
sistemului legislativ al protecţiei muncii15 (securitatii si sanatatii in munca) cuprinde două categorii de
acte juridice:
· “legislaţie de bază”- Acte care legiferează strict numai activităţi în legătură directă cu
măsurile de securitate si sanatate a muncii, dintre care fac parte:
– Legea nr. 90/1996 revizuita in 2005 cu privire la protecţia muncii; Normele de
securitate si sanatate a muncii (Normele generale de protecţie a muncii; normele
specifice de securitatea muncii; normele metodologice; etc.), Standardele de securitate a
muncii;
– dispoziţii legale privind organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei de
stat cu atribuţii de îndrumare şi control in domeniul securitatii si sanatatii in munca;
· “legislaţie conexă” – Acte care conţin, dar numai în subsidiar, şi norme juridice de
securitate si sanatate a muncii :
· Constitutia Romaniei R2003, art. 22(1) si art. 38(1) si (2)
15 Darabont A., Pece St. – „Protectia muncii” Ed. Didactica si Pedagogica Bucuresti, 1996
34
Legi in domeniul securitatii si sanatatii in munca, conditii de munca
· Codul Muncii sau Legea nr. 53/2003 – capitolele referitoare la sanatatea si securitatea in
munca, formarea profesionala, timpul de munca si timpul de odihna, munca de noapte,
orele suplimentare, disciplina in muncă, inspectia muncii,);
· Legea nr. 245/2004 privind securitatea generala a produselor
· Legea nr. 240/2004 privind raspunderea producatorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte
· Legea nr. 25/2004 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 96/2003
privind protectia maternitatii la locurile de munca
· Legea nr. 436/2001 pentru aprobarea OUG nr. 99/2000 privind masurile ce pot fi
aplicate in perioadele cu temperaturi extreme pentru protectia persoanelor incadrate in
munca
· Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de sanse intre femei si barbati
· Legea 155/2000 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 16/2000 privind ratificarea
unor conventii adoptate de Organizatia Internationala a Muncii
· Legea nr. 130/1999 privind unele masuri de protectie pentru persoanele incadrate in
munca
· Legea nr. 108/1999 pentru infiintarea si organizarea Inspectiei Muncii, republicata in
Monitorul Oficial al Romaniei nr. 740 din 10 octombrie 2002
· Legea nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de munca sub 8 ore/zi pentru
salariatii care lucreaza in conditii deosebite, vatamatoare, grele sau periculoase
Legi in domeniul materialelor si substantelor periculoase
· Legea nr. 360/02.09.2003 privind regimul substantelor si preparatelor chimice
periculoase
· Legea nr. 451/18.07.2001 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.
200/2000 privind clasificarea, etichetarea si ambalarea substantelor si preparatelor
chimice periculoase
· Legea nr. 426/18.07.2001 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.
78/2000 privind regimul deseurilor
· Legea nr. 99/26.03.2001 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr.
173/1999 privind suportarea de la bugetul de stat a cheltuielilor de ecologizare a
procesului de reciclare a deseurilor
· Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive
Legi in domeniul asigurarilor sociale
· Legea nr. 346/2002 – Legea privind asigurarea pentru accidente de munca si boli
profesionale modificata prin OUG nr. 107 din 24/10/2003 pentru modificarea si
completarea Legii nr. 346/2002 si aprobata prin Legea nr. 598/2003 privind aprobarea
OUG nr. 107/2003
· Legea nr. 19/2000 – Legea privind sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari
sociale modificata prin Legea nr. 338/2002 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a
Guvernului nr. 49/2001 pentru modificarea si completarea Legii nr. 19/2000 privind
sistemul public de pensii si alte drepturi de asigurari sociale si prin Legea nr. 22/2002
privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 41/2000 pentru modificarea si
35
completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii si alte drepturi de
asigurari sociale
· Legea nr. 100 din 26/05/1998 privind asistenta de sanatate publica
· Legea nr. 145/1997 – Legea asigurarilor sociale de sanatate, abrogata si inlocuita prin
OUG nr. 150 din 31/10/2002
Legi in domeniul evaluarii conformitatii
· Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformitatii produselor
· Legea nr. 245 din 29 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 38/1998
privind acreditarea si infrastructura pentru evaluarea conformitatii
Alte acte legislative
· Contractul colectiv de munca unic la nivel national;
· Norme de drept care, deşi în principiu au un obiectiv diferit şi specific altor activităţi,
contribuie prin aplicarea lor la adaptarea vieţii şi sănătăţii persoanelor încadrate în
muncă:
· Dispoziţii referitoare la regimul produselor şi substanţelor toxice, al unor instalaţii cu
grad ridicat de risc, ş.a.;
· Dispoziţii care reglementează drepturile angajaţilor, ale sindicatelor etc.
Totalitatea actelor specificate la al doilea punct poate fi desemnată ca legislaţiei de bază a
protecţiei muncii.
La rândul ei, structura legislaţiei de bază poate fi evidenţiată după mai multe criterii, fiecare
reliefând anumite caracteristici.
a. Nivelul de emitere (tipul de act juridic). În funcţie de organul abilitat să emită acte juridice
se disting:
– acte emise de organul legislativ suprem – Parlamentul;
– acte emise de organele executive ale administraţiei de stat;
– hotărâri ale Guvenului (HG);ordonante si ordonante de urgenta ale guvernului;
– ordine şi instrucţiuni ale diverselor ministere.
b. Aria de obligativitate. În funcţie de aria de obligativitate se pot deosebi:
– acte obligatorii pentru toate sectoarele de activitate economico-socială, respectiv pentru toate
unităţile care îşi desfăşoară activitatea cu personal încadrat în muncă; în această grupă sunt cuprinse
Codul Muncii – Legea nr. 53/2003, Legea nr. 90/1996 R 2005, Legea nr. 346/2002, Norme Generale de
Protectie a Muncii – 2002, precum şi toate HG-urile, cu excepţia cazurilor în care se adresează explicit
numai unui sector, unei activităţi, unei categorii de persoane etc.;
– acte obligatorii numai pentru anumite sectoare, activităţi, categorii de persoane – toate ordinele
şi instrucţiunile ministerelor, cu excepţia acelor acte emise de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale si
Familiei care se adresează explicit întregii economii naţionale.
c. Aria de obligativitate şi natura reglementării. Dacă se ţine seama de aria de obligativitate,
dar şi de caracterul general sau particularizat, concret-aplicativ, aceleaşi acte se pot grupa după cum
urmează (fig. 2):
36
– CODUL MUNCII sau
LEGEA nr. 53/2003
– LEGEA nr. 346/2002
– LEGEA nr. 126/1995
– LEGEA nr.19/2000
– LEGEA SĂNĂTĂŢII
– LEGEA MEDIULUI
PARLAMEN
T
M.M.S.S.F.
Ministerul
Sănătăţii
ASRO
ISCIR
AGENŢI
ECONOMICI
PARLAMEN
T
d. Problema reglementată. Acest ultim criteriu, prin gruparea pe care o permite şi prin
conţinutul actelor ce se înscriu în fiecare categorie, relevă caracteristicile fundamentale ale activităţii de
protecţie a muncii din ţara noastră.
Principalele tipuri de reglementări în sensul menţionat sunt prezentate in continuare:
– reglementări privind persoanele care beneficiază de securitatea si sanatatea in munca;
– reglementări privind persoanele care răspund pentru realizarea măsurilor preventive;
– acte referitoare la obligaţiile agenţilor economici (din punct de vedere, al securitatii si sanatatii
in munca), ale conducătorilor acestora, ale compartimentelor şi persoanelor desemnate ca responsabili
cu securitatea si sanatatea in munca, precum şi ale persoanelor încadrate în muncă, beneficiare ale
măsurilor de securitate si sanatate in munca;
– reglementări privind accidentele de muncă şi îmbolnăvirile profesionale – definire, elemente,
clasificare, comunicare şi declarare, cercetare şi evidenţa, măsuri de prevenire;
– dispoziţii privind răspunderea juridică (disciplinară, contravenţională patrimonială,
materială şi penală) pentru încălcarea reglementărilor legale referitoare la securitatea si
sanatatea in munca.
LEGISLATIA CONEXA LEGISLAŢIE DE BAZĂ EMITENT
CONSITUTIA
ROMANIEI
Element Generator
LEGISLAŢIA PRIMARĂ:
Principii -Cadru
LEGEA PROTECTIEI MUNCII
NR. 90/1996 (R 2005),
LEGISLAŢIA SECUNDARĂ:
Măsuri de prevenire; Reguli de aplicare
NORME STANDARDE
– GENERALE – DE SECURITATE
– SPECIFICE – DE PRODUS
– METODOLOGICE
LEGISLAŢIA TERŢIARĂ
Măsuri de prevenire detaliate
INSTRUCŢIUNI PROPRII DE SECURITATE A MUNCII
Fig. 2. Structura sistemului legislaţiei de bază privind securitatea si sanatatea muncii in
România.
37
Tinand seama de aria de obligativitate, dar si de caracterul general sau particularizat, concretaplicativ,
actele din sistemul legislativ national se pot grupa dupa cum urmeaza:
– legislatia primara din care fac parte: Legea Protectiei Muncii nr. 90/1996 republicata in
2005, Hotarari ale Guvernului, care sunt caracterizate prin faptul ca stabilesc cadrul general,
principiile si regulile de baza pentru domeniul protectiei muncii;
– legislatia secundara din care fac parte: Normele generale de protectia muncii, Normele
specifice de securitate a muncii, Normele metodologice si Standardele de securitate a muncii;
Normele generale de protectia muncii sunt emise de Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale,
Ministerul Sanatatii si Familiei, si sunt obligatorii pentru toti agentii economici si pentru toate tipurile
de activitati; normele specifice de securitate a muncii sunt emise de Ministerul Muncii si Solidaritatii
Sociale si sunt obligatorii pentru anumite activitati sau grupuri de activitati stabilite prin anexa la Legea
Protectiei Muncii; standardele de securitate a muncii sunt elaborate in cadrul comitetelor tehnice si
emise de Asociatia Romana pentru Standardizare (ASRO).
– legislatia tertiara: cuprinde instructiunile de securitate a muncii, care se elaboreaza de catre
agentii economici, fiind obligatorii numai in cadrul acestora..
3.2.1. CONSTITUTIA ROMANIEI – 2003
Necesitatea şi obligativitatea existenţei unui sistem legislativ în domeniul securitatii si sanatatii
in munca sunt recunoscute prin legea fundamentală a României – Constituţia.
Constitutia prevede masuri de protectie care privesc securitatea si igiena muncii, instituirea salariului
minim garantat in plata, repausul saptamanal, concediul de odihna platit, prestarea muncii in conditii
speciale si deosebite, precum si protectia femeilor, a tinerilor si a unor persoane dezavantajate.
Acest lucru este prevazut in urmatoarele articole:
Art. 22(1), „ Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale persoanelor
sunt garantate.”
Art. 38(1), „Dreptul la munca nu poate fi ingradit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a
ocupatiei, precum si a locului de munca este libera.”
Art. 38(2), „Salariaţii au dreptul la masuri de protecţia socială. Acestea privesc securitatea şi
sanatatea salariatilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut
pe tara, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau
speciale, formarea profesionala, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege.”
Aceste articole reprezinta preluarea in legislatia romaneasca a prevederilor din „Carta
Drepturilor Fundamentale” a Uniunii Europene care este integrata in Proiectul de Tratat asupra
Constitutiei pentru Europa (partea a II-a).
Ultimul articol relevă clar locul şi rolul legislaţiei de securitate si sanatate in munca în
sistemul legislativ naţional: o componentă a sistemului de reglementări prin care se urmăreşte
asigurarea protecţiei cetăţenilor, respectiv pentru un segment specific de populaţie – activi,
împotriva riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională generate de prestarea oricărui
proces de muncii (fig. 3).
38
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
SISTEMUL LEGISLATIV NAŢIONAL
SISTEMUL LEGISLAŢIEI DE PROTECŢIE
SOCIALĂ
SUBSISTEMUL LEGISLAŢIEI DE
SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA:
COMPONENTĂ A SISTEMULUI DE
REGLEMENTĂRI PRIN CARE SE
URMĂREŞTE ASIGURAREA PROTECŢIEI
CETĂŢENILOR, RESPECTIV PENTRU UN
SEGMENT SPECIFIC DE POPULAŢIE –
ACTIVĂ, ÎMPOTRIVA RISCURILOR DE
ACCIDENTARE ŞI ÎMBOLNĂVIRE
PROFESIONALĂ GENERATE DE
PRESTAREA ORICĂRUI PROCES DE
MUNCĂ.
Fig. 3. Locul şi rolul sistemului legislativ de securitate si sanatate in munca în sistemul legislativ naţional.
3.2.2. LEGISLATIE PRIMARA DE SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA
LEGEA PROTECŢIEI MUNCII NR. 90/1996 REVIZUITA IN 2001 SI 2005
Actul normativ în baza căruia se desfăşoară întreaga activitate de securitate si sanatate in munca
în România îl reprezintă Legea nr. 90/1996 – Legea protecţiei muncii, revizuita in 2005. Cu alte
cuvinte, ea indeplineşte rolul de lege fundamentală pentru realizarea securităţii şi sănătăţi în
muncă, fiind din acest punct de vedere elementul generator pentru toate prevederile normative cu
caracter de protecţie a muncii, indiferent că acestea se regăsesc în actele componente ale legislaţiei de
bază sau conexe (cu excepţia prevederilor din Constituţie şi din Codul muncii).
În virtutea rolului menţionat, Legea protecţiei muncii îndeplineşte o serie de funcţii care asigură
caracterul unitar al sistemului legislativ al protecţiei muncii şi al modului său de aplicare:
– stabilirea principiilor de prevenire;
– trasarea cadrului general pentru întregul proces de legiferare in domeniul securitatii si sanatatii
in munca;
– trasarea cadrului general pentru modul de desfăşurare şi organizare a activităţii de prevenire a
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.
Legea nr. 90/1996/R2005 a protecţiei muncii are cel mai mare nivel de aplicativitate, fiind
obligatorie în toată economia naţională, respectiv în toate unităţile în care se desfăşoară procese de
muncă utilizându-se personal angajat printr-una din formele prevăzute de lege. în acest sens, în art. 2 se
stipulează că:
– prevederile prezentei legi se aplică tuturor persoanelor juridice şi fizice la care activitatea se
desfăşoară cu personal angajat pe bază de contract individual de muncă sau în alte condiţii prevăzute
de lege.
39
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
respectiv: principiile libertatii individuate, ale 1ibertatii politice si preeminenta dreptului pe care
se bazeaza orice democratie adevarata.
La crearea Consi1iu1ui Europei au participat zece state: Belgia, Olanda, Luxemburg,
Marea Britanie, Franta, Norvegia, Suedia, Danemarca, Italia si Irlanda.
Organizatiile create nu se distingeau cu nimic de constructiile interntionale traditionale si,
desi acopereau principalele domenii ale cooperarii, nu au fost in masura sa raspunda problemelor
geopolitice ale unei Europe confruntate cu razboiul rece.
Incepand cu anul 1950, constructia europeana s-a angajat pe o noua cale, avand la baza
declaratia lui Robert Schuman, ministrul de exteme al Frantei (Paris, 9 mai 1950), care propunea
un proces ce depasea cadrul traditional al cooperarii interguvemamentale, prin acceptarea trecerii
anumitor atribute ale suveranitatii in favoarea unor institutii comune.
Declaratia era consecinta constatarii ca nici Organizatia Europeana a Cooperarii si nici
Consiliul Europei nu puteau constitui cadrul unei adevarate integrari europene, deoarece erau
consacrate unor simple actiuni de cooperare si nu erau de natura sa angajeze Europa pe calea
unificarii Teale.
Declaratia lui Robert Schuman cuprindea principiile unei conceptii revolutionare in
constructia europeana, iar aplicarea lor a dug la constituirea Comuniaitii Europene a Carbunelui
si Otelului.
Piata comuna a carbunelui si otelului trebuia sa permita experimentarea formulei unei
integrari sectoriale susceptibila de a fi progresiv extinsa si in alte domenii si chiar la construirea
unei Europe politice.
In Declaratia din 9 mai 1950 aparea concepti a unei constructii functionale a Europei
potrivit careia legaturile economice creand o solidaritate, de rapt, pregateau legaturile politice.
Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECA) a fost semnat la
Paris, la 18 aprilie 1951, si dupa semnarea sa de catre cele 6 state -Belgia, Franta, Italia,
Luxemburg, Olanda, R.F. Germania -a intrat in vigoare la 25 iulie 1952.
Inalta autoritate l-a avut presedinte pe Jean Mannet, iar Piata comunii s-a deschis la 10
februarie 1953 pentru carbune si la 10 mai 1953 pentru produsele siderurgice.
Tratatul de la Paris a constituit astfel punctul de pomire al unui proces de integrare,
considerat in general ca trebuie sa fie global. Pentru prima oara in istoria moderna, state suverane
accepta sa-si puna in comun resursele lor de carbune si otel si sa le incredinteze unei inalte
Autoritati prezentand un caracter putemic supranational, avand sarcina de a degaja si de a face sa
prevaleze interesul comunitatilor. Statele accepta, de asemenea, ca o Curte de Justitie
independenta sa le asigure respectarea dreptului in functionarea comunitatii si ca o Adunare
Parlamentara sa fie consultata asupra problemelor comunitare.
Dar, elementele supranationale sunt contrabalansate in diferite moduri: Inalta Autoritate
este desemnata de guvernele celor 6 state membre, Adunarea Parlamentara nu este decat
consultativa si, mai ales, s-a prevazut o institutie care sa reprezinte direct interesele statelor
membre -Consiliul de Ministri.
Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 a constituit primul pas pe calea integrarii europene
si un model de integrare juridic, institutiile CECA pregatind institutiile celorlalte doua comunitati
ce se vor crea peste cativa ani.
Astfel, la 25 martie 1957, s-a semnat la Roma, de catre statele membre CECA, doua noi
tratate:
-Tratatul de constituire a Comuniaitii Economice Europene (CEE);
4
– în sensul prezentei legi, prin persoane juridice şi fizice se înţelege: operatorii economici din
sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv cu capital străin, care desfăşoară activităţi pe teritoriul
României; autorităţile şi instituţiile publice, precum şi operatorii economici români care efectuează
lucrări cu personal român pe teritoriul altor ţări în baza unor convenţii internaţionale sau contracte
bilaterale; asociaţiile, fundaţiile şi organizaţiile nonprofit; membrii asociaţiilor familiale constituite cu
respectarea prevederilor legale, persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente şi
persoanele fizice care angajează personal prin încheierea unui contract individual de muncă.
În strânsă corelaţie cu cele menţionate, Legea nr. 90/1996/R2005 detaliază la art. 3 categoriile
de persoane beneficiare ale măsurilor de protecţie a muncii.
Normele de protecţie a muncii se aplică salariaţilor, membrilor cooperatori, ucenicilor,
elevilor şi studenţilor în perioada efectuării practicii profesionale.
Ca structură, Legea nr. 90/1996/R2005 a protecţiei muncii cuprinde şapte capitole, al căror
conţinut asigură acoperirea tuturor problemelor de bază ale organizării şi desfăşurării activităţii practice
de prevenire a riscurilor profesionale:
-Capitolul I – dispoziţii generale, cu privire la nivelul de aplicabilitate, persoanele beneficiare,
organele administraţiei de stat cu atribuţii de organizare, coordonare şi control, modul de emitere a
normelor de securitate a muncii, includerea de prevederi de protecţie a muncii în contractele colective
şi individuale de muncă, în regulamentele de organizare a unităţilor, în convenţiile internaţionale şi
contractele bilaterale, obligativitatea obţinerii autorizaţiei de funcţionare a agenţilor economici din
punctul de vedere al protecţiei muncii, modul de finanţare a activităţii preventive etc.;
– Capitolul II- echipamente tehnice, echipamentul individual de protecţie şi de lucru,
alimentaţia de protecţie şi materiale igienico-sanitare: definiţii, cerinţe de securitate, mod de acordare;
– Capitolul III – obligaţii privind realizarea măsurilor de protecţie a muncii: ale conducerii
persoanei juridice şi ale persoanei fizice, ale organizatorilor şi conducătorilor proceselor de muncă şi
ale executanţilor;
– Capitolul IV – coordonarea şi controlul activităţii de protecţie a muncii: atribuţiile principale
ale Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, funcţiile autorizate ale inspectorilor de muncă şi
obligaţiile acestora;
– Capitolul V – accidentele de muncă şi bolile profesionale: definire, elemente, comunicare,
raportare, cercetare, evidenţă;
– Capitolul VI – răspunderi: răspunderea în cazul încălcării dispoziţiilor legale privitoare la
protecţia muncii: disciplinară, administrativă materială, civilă, penală (mod de constatare şi
sancţionare);
– Capitolul VII – dispoziţii tranzitorii şi finale: cerinţe legate de intrarea în vigoare a legii,
definiţii, acte juridice abrogate.
3.2.3. LEGISLATIE CONEXA DE SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA
3.2.3.1. CODUL MUNCII – LEGEA NR. 53/2003
Codul muncii sau Legea nr. 53/2003 reprezinta cadrul legislativ ce reglementeaza in Romania
relatiile de munca intre angajat si angajator. Acesta stipuleaza in Titlul V denumit „”Sănătatea şi
securitatea în muncă” de asemenea regulile generale ce guverneaza securitatea si sanatatea in munca.
· Angajatorul are obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru protejarea vieţii şi sănătăţii
salariaţilor.
· Angajatorul are obligaţia să asigure securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele
legate de muncă.
· Dacă un angajator apelează la persoane sau servicii exterioare, aceasta nu îl exonerează
de răspundere în acest domeniu.
40
· Obligaţiile salariaţilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă nu pot aduce atingere
responsabilităţii angajatorului.
· Măsurile privind securitatea şi sănătatea în muncă nu pot să determine, în nici un caz,
obligaţii financiare pentru salariaţi.
Dispoziţiile prezentului titlu se completează cu dispoziţiile legii speciale, ale contractelor
colective de muncă aplicabile, precum şi cu normele şi normativele de protecţie a muncii.
Prin normele şi normativele de protecţie a muncii pot stabili:
· măsuri generale de protecţie a muncii pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale, aplicabile tuturor angajatorilor;
· măsuri de protecţie a muncii, specifice pentru anumite profesii sau anumite activităţi;
· măsuri de protecţie specifice, aplicabile anumitor categorii de personal;
· dispoziţii referitoare la organizarea şi funcţionarea unor organisme speciale de asigurare a
securităţii şi sănătăţii în muncă.
In cadrul propriilor responsabilităţi angajatorul va lua măsurile necesare pentru protejarea
securităţii şi sănătăţii salariaţilor, inclusiv pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesionale, de
informare şi pregătire, precum şi pentru punerea în aplicare a organizării protecţiei muncii şi
mijloacelor necesare acesteia.
Principiile generale de prevenire cuprinse in Directiva – cadru 89/391/C.E.E. sunt preluate in
totalitate de art. 173, alin. 2 :
· evitarea riscurilor;
· evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
· combaterea riscurilor la sursă;
· adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea locurilor de muncă şi
alegerea echipamentelor şi metodelor de muncă şi de producţie, în vederea atenuării,
cu precădere, a muncii monotone şi a muncii repetitive, precum şi a reducerii efectelor
acestora asupra sănătăţii;
· luarea în considerare a evoluţiei tehnicii;
· înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai
puţin periculos;
· planificarea prevenirii;
· adoptarea măsurilor de protecţie colectivă cu prioritate faţă de măsurile de protecţie
individuală;
· aducerea la cunoştinţă salariaţilor a instrucţiunilor corespunzătoare.
Codul muncii stabileste pentru angajator si alte obligatii:
· Angajatorul răspunde de organizarea activităţii de asigurare a sănătăţii şi securităţii în
muncă.
· În cuprinsul regulamentelor interne sunt prevăzute în mod obligatoriu reguli privind
securitatea şi sănătatea în muncă.
· În elaborarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă angajatorul se consultă cu
sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, precum şi cu comitetul de
securitate şi sănătate în muncă.
· Angajatorul are obligaţia să asigure toţi salariaţii pentru risc de accidente de muncă şi
boli profesionale, în condiţiile legii.
· Angajatorul are obligaţia să organizeze instruirea angajaţilor săi în domeniul securităţii
şi sănătăţii în muncă.
41
· Instruirea se realizează periodic, prin modalităţi specifice stabilite de comun acord de
către angajator, împreună cu comitetul de securitate şi sănătate în muncă şi cu sindicatul
sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor.
· Instruirea se realizează obligatoriu în cazul noilor angajaţi, al celor care îşi schimbă
locul de muncă sau felul muncii şi al celor care îşi reiau activitatea după o întrerupere
mai mare de 6 luni. În toate aceste cazuri instruirea se efectuează înainte de începerea
efectivă a activităţii.
· Instruirea este obligatorie şi în situaţia în care intervin modificări ale legislaţiei în
domeniu.
· Locurile de muncă trebuie să fie organizate astfel încât să garanteze securitatea şi
sănătatea salariaţilor.
· Angajatorul trebuie să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor şi
substanţelor folosite în procesul muncii, în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii
salariaţilor.
· Angajatorul răspunde pentru asigurarea condiţiilor de acordare a primului ajutor în caz
de accidente de muncă, pentru crearea condiţiilor de preîntâmpinare a incendiilor,
precum şi pentru evacuarea salariaţilor în situaţii speciale şi în caz de pericol iminent.
Un alt principiu preluat din legislatia europeana de securitate si sanatatea in munca este cel
privind infiintarea si functionarea „Comitetului de securitate şi sănătate în muncă” stipulat in codul
muncii la art. 181.
La nivelul fiecărui angajator se constituie un comitet de securitate şi sănătate în muncă, cu
scopul de a asigura implicarea salariaţilor la elaborarea şi aplicarea deciziilor în domeniul protecţiei
muncii.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se constituie în cadrul persoanelor juridice din
sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv cu capital străin, care desfăşoară activităţi pe teritoriul
României.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă se organizează la angajatorii persoane juridice la
care sunt încadraţi cel puţin 50 de salariaţi.
În cazul în care condiţiile de muncă sunt grele, vătămătoare sau periculoase, inspectorul de
muncă poate cere înfiinţarea acestor comitete şi pentru angajatorii la care sunt încadraţi mai puţin de 50
de salariaţi.
În cazul în care activitatea se desfăşoară în unităţi dispersate teritorial, se pot înfiinţa mai multe
comitete de securitate şi sănătate în muncă. Numărul acestora se stabileşte prin contractul colectiv de
muncă aplicabil.
Comitetul de securitate şi sănătate în muncă coordonează măsurile de securitate şi sănătate în
muncă şi în cazul activităţilor care se desfăşoară temporar, cu o durată mai mare de 3 luni.
În situaţia în care nu se impune constituirea comitetului de securitate şi sănătate în muncă,
atribuţiile specifice ale acestuia vor fi îndeplinite de responsabilul cu protecţia muncii numit de
angajator.
Componenţa, atribuţiile specifice şi funcţionarea comitetului de securitate şi sănătate în muncă
sunt reglementate prin ordin al ministrului muncii şi solidarităţii sociale.
Capitolul III art. 182, din cod este consacrat „Protecţia salariaţilor prin servicii medicale” si
stipuleaza faptul ca angajatorii au obligaţia să asigure accesul salariaţilor la serviciul medical de
medicină a muncii.
De asemenea stabileste sarcinile principale ale medicului de medicină a muncii care constau în:
· prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
· supravegherea efectivă a condiţiilor de igienă şi sănătate în muncă;
42
· asigurarea controlului medical al salariaţilor atât la angajarea în muncă, cât şi pe durata
executării contractului individual de muncă.
In finalul Codului Muncii in Titlul XIII: „Dispoziţii tranzitorii şi finale” se stipuleaza:
Art. 292 Potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de România, legislaţia muncii va fi
armonizată permanent cu normele Uniunii Europene, cu convenţiile şi recomandările Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, cu normele dreptului internaţional al muncii.
Art. 293 România va realiza transpunerea, până la data aderării la Uniunea Europeană, în
legislaţia naţională a dispoziţiilor comunitare privind comitetul european de întreprindere în unităţile de
dimensiune comunitară, pe măsura apariţiei şi dezvoltării în economie a unor astfel de întreprinderi,
precum şi pe cele privind detaşarea salariaţilor în cadrul furnizării de servicii.
Art. 295 (1) Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii
şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul
cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile.
(2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de
muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu
sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
3.2.3.2. LEGEA PRIVIND ASIGURAREA PENTRU ACCIDENTE DE MUNCA SI BOLI
PROFESIONALE NR. 346/2002
Legea privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale nr. 346/2002, obliga
toti angajatorii sa-si asigure angajatii.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale garantează un ansamblu de servicii şi
prestaţii în beneficiul persoanelor asigurate, în vederea:
· promovării sănătăţii şi a securităţii în muncă şi prevenirii accidentelor de muncă şi a
bolilor profesionale;
· diminuării şi compensării consecinţelor accidentelor de muncă şi ale bolilor
profesionale.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale se fundamentează pe următoarele
principii:
· asigurarea este obligatorie pentru toţi cei ce utilizează forţă de muncă angajată cu contract
individual de muncă;
· riscul profesional este asumat de cei ce beneficiază de rezultatul muncii prestate;
· fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale se constituie din contribuţii
diferenţiate în funcţie de risc, suportate de angajatori sau de persoanele fizice care încheie
asigurarea, potrivit prevederilor prezentei legi;
· creşterea rolului activităţii de prevenire în vederea reducerii numărului accidentelor de muncă şi
al bolilor profesionale;
· solidaritatea socială, prin care participanţii la sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi
boli profesionale îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea,
diminuarea sau eliminarea riscurilor prevăzute de lege;
· asigurarea unui tratament nediscriminatoriu pentru beneficiarii drepturilor prevăzute de lege;
· asigurarea transparenţei în utilizarea fondurilor;
· repartiţia fondurilor în conformitate cu obligaţiile ce revin sistemului de asigurare pentru
accidente de muncă şi boli profesionale prin prezenta lege.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale are următoarele obiective:
· prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
· reabilitarea medicală şi socioprofesională a asiguraţilor, victime ale accidentelor de muncă şi
ale bolilor profesionale, precum şi recuperarea capacităţii de muncă a acestora;
43
· acordarea de prestaţii în bani pe termen lung şi scurt, sub formă de indemnizaţii şi alte ajutoare,
în condiţiile prevăzute de prezenta lege.
Asigurătorul are obligaţia de a promova şi de a stimula activitatea de prevenire a accidentelor
de muncă şi a bolilor profesionale, în scopul:
· menţinerii integrităţii fizice şi psihice a persoanelor asigurate;
· îmbunătăţirii condiţiilor de muncă;
· eliminării sau reducerii riscurilor de accidente de muncă şi boli profesionale.
Personalul tehnic al asigurătorului, care desfăşoară activităţi de prevenire a accidentelor de
muncă şi a bolilor profesionale, atestat de autoritatea de stat competentă potrivit legii, precum şi
personalul medical specializat în medicina muncii au următoarele atribuţii:
· acordă consultanţă şi asistenţă tehnică şi medicală de medicina muncii cu privire la măsurile şi
mijloacele de prevenire;
· iniţiază şi elaborează studii şi analize şi asigură documentaţia privind riscurile şi condiţiile de
muncă din unităţi, în vederea fundamentării unor măsuri de prevenire;
· propun finanţarea, din fondul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, a
unor proiecte sau programe de cercetare pentru fundamentarea ştiinţifică a măsurilor de
prevenire necesare;
· elaborează şi propun angajatorilor instrucţiuni de prevenire şi proceduri de lucru specifice unor
locuri de muncă;
· participă la cercetarea accidentelor de muncă ce au ca urmare incapacitatea temporară de
muncă, în comisiile de cercetare numite de angajatori;
· controlează aplicarea şi respectarea măsurilor de prevenire convenite cu angajatorii;
· elaborează şi propun forme şi mijloace de educare şi informare pentru prevenirea accidentelor
de muncă şi a bolilor profesionale;
· ţin evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
· propun asigurătorului majorări sau reduceri ale contribuţiei, pentru stimularea activităţii de
prevenire;
· acolo unde este cazul, pot propune asigurătorului încheierea unor convenţii cu angajatorii, în
scopul îmbunătăţirii activităţii de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale.
În conformitate cu prevederile art. 19 din Legea nr. 346/2002, cu modificările şi completările
ulterioare, asiguraţii au dreptul la următoarele prestaţii şi servicii:
– reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă;
– reabilitare şi reconversie profesională;
– indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă;
– indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă;
– indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;
– indemnizaţie pe durata cursurilor de calificare şi de reconversie profesională;
– compensaţii pentru atingerea integrităţii;
– despăgubiri în caz de deces;
– rambursări de cheltuieli;
Atribuţiile specifice de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, în calitate de
prestatori de servicii, pot fi realizate, în condiţiile prezentei legi, şi de asociaţii profesionale de
asigurare, constituite în acest scop pe sectoare de activitate ale economiei naţionale.
Asociaţiile profesionale de asigurare funcţionează pe bază de statut propriu, cu respectarea
prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii şi ale prezentei legi.
Persoanele care datorează contribuţii de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale pot constitui asociaţii la nivelul sectoarelor de activitate ale economiei naţionale.
44
Asociaţiile profesionale de asigurare sunt organisme paritare, care se constituie şi funcţionează
ca persoane juridice în condiţiile prezentei legi şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000. Asociaţiile
profesionale de asigurare îşi pot elabora regulamente şi instrucţiuni proprii.
În vederea funcţionării asociaţiile profesionale de asigurare sunt obligate să solicite autorizarea
de către Fondul Naţional.
Asociaţiile profesionale de asigurare exercită următoarele atribuţii:
· prestează servicii în scopul prevenirii accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
· acordă prestaţiile de asigurare prevăzute în prezenta lege şi întocmesc documentaţia
necesară în vederea acordării acestora;
· elaborează studii şi evaluări privind riscul de accidentare şi îmbolnăvire profesională;
· ţin evidenţa accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, a prestaţiilor acordate şi a
costurilor aferente;
· asigură acordarea de prestaţii medicale prin servicii proprii sau pe bază de contract încheiat
cu furnizorii de servicii medicale, potrivit legii;
· verifică modul în care sunt utilizate prestaţiile băneşti acordate pentru serviciile de
reabilitare medicală şi socioprofesională.
Contribuţiile se stabilesc în funcţie de tarife şi clase de risc.Tariful de risc se determină pentru
fiecare sector de activitate în funcţie de riscul de accidentare şi de îmbolnăvire profesională din cadrul
sectorului respectiv. În cadrul tarifelor de risc diferenţierea pe categorii de activităţi se realizează prin
clase de risc. Tarifele şi clasele de risc se revizuiesc o dată la 4 ani. Încadrarea în clasele de risc se face
de către asigurător, corespunzător activităţilor desfăşurate în fiecare unitate.
Cotele de contribuţie datorate de angajatori în funcţie de clasa de risc se vor situa în limita unui
procent minim de 0,5% şi a unui procent maxim de 4% aplicat asupra fondului brut de salarii.
Contribuţia datorată de persoanele fizice este unică, indiferent de activitatea prestată, de la 0,5%
la 1% aplicată asupra venitului lunar asigurat.
3.2.4. LEGISLATIE SECUNDARA DE SECURITATE SI SANATATE IN MUNCA,
NORMELE DE PROTECŢIE A MUNCII
Din punctul de vedere juridic, normele (tehnice) de protecţie a muncii sunt acele norme de
convieţuire socială care, garantate sau nu prin forţa de constrângere a statului, reglementează conduita
oamenilor în cadrul unor comunităţi productive, determinând condiţiile în care urmează să efectueze
diferite operaţii concrete de utilizare a uneltelor şi obiectelor muncii şi excluzând orice riscuri urmărind
cu prioritate apărarea sănătăţii, a integrităţii corporale a executantului.
Cu alte cuvinte, normele de protecţie a muncii pot fi definite ca o măsură legislativă de
realizare a securităţii muncii; conţinutul lor este format din colecţii de prevederi cu caracter
obligatoriu, prin a căror respectare se urmăreşte eliminarea comportamentului accidentogen al
executantului în procesul muncii. Fiecare prevedere reprezintă în sine o măsură de prevenire, tehnică
său organizatorică a producerii accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.
În consecinţă, rolul normelor de protecţie a muncii este de a stabili acele măsuri de
prevenire. necesare pentru anihilarea factorilor de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională
dependenţi de executant.
Funcţiile normelor de protecţie a muncii pot fi descrise după cum urmează:
-Normele constituie principalul instrument in realizarea instruirii in domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă. În conformitate cu prevederile legislative în vigoare, conţinutul de bază al oricăruia
dintre tipurile obligatorii de instructaj de protecţie a muncii este format din normele de protecţie a
muncii corespunzătoare activităţii pentru care este instruit subiectul. De asemenea, şi verificarea
nivelului de instruire se realizează tot în raport cu prevederile normelor.
45
– Normele constituie unul dintre instrumentele în baza cărora, în cazul cercetării accidentelor
de muncă, se stabilesc cauzele producerii acestora şi vinovăţia. Utilizarea lor în acest context permite
şi identificarea măsurilor de prevenire care nu au fost aplicate, respectiv a factorilor de risc de
accidentare şi îmbolnăvire profesională care continuă să existe în procesul de muncă.
– Normele reprezintă unul dintre instrumentele cu ajutorul cărora se realizează controlul şi
autocontrolul de protecţie a muncii. Conform Legii nr. 90/1996/R2001 a protecţiei muncii şi a actelor
juridice referitoare la organizarea şi funcţionarea Inspecţiei muncii, prin controlul de protecţie a muncii
efectuat de organismele specializate se urmăreşte modul în care se desfăşoară activitatea de prevenire, a
accidentelor şi a îmbolnăvirilor profesionale şi, în primul rând, gradul în care sunt aplicate şi respectate
măsurile cuprinse în normele de protecţie a muncii.
Autocontrolul, ca formă de control intern al activităţii de protecţie a muncii, are aceleaşi
obiective ca şi controlul efectuat de organismele publice, deci va utiliza aceleaşi instrumente.
– Normele reprezintă unul dintre principalele acte juridice în funcţie de care se stabilesc şi se
sancţionează abaterile în domeniul protecţiei muncii. Aceasta funcţie derivă în mod necesar din funcţia
lor de instrument de control.
– Normele constituie unul dintre principalele criterii în fundamentarea politicii generale şi a
programului de activitate pentru realizarea securităţii muncii la nivelul agenţilor economici. În
conceperea planurilor de activitate de protecţie a muncii se urmăreşte în primul rând, în virtutea legii,
înscrierea ca obiectiv a realizării acelor măsuri preventive care se regăsesc în norme şi nu au fost încă
aplicate sau sunt îndeplinite doar parţial.
Sistemul naţional de, norme de protecţie a muncii cuprinde:
– normele generale de protecţie a muncii;
– norme specifice de securitate a muncii;
– instrucţiuni proprii de securitate a muncii (legislaţie terţiară) – acte juridice de natura
normelor, cu aplicabilitate restrânsă la emitentul lor.
3.2.4.1. NORMELE METODOLOGICE DE APLICARE A LEGII PROTECŢIEI MUNCII NR.
90/1996/R2001
Normele metodologice reglementeaza procedurile de aplicare a unor principii prevazute in
legislatia primara, care sunt nominalizate in Legea Protectiei Muncii nr. 90/1996 si au ca obiect:
· autorizarea functionarii agentilor economici din punctul de vedere al protectiei muncii;
· certificarea calitatii de protectie a prototipurilor si sortimentelor de echipament individual de
protectie si de lucru si avizarea introducerii lor in fabricatie -abrogata;
· certificarea calitatii echipamentelor tehnice din punctul de vedere al securitatii muncii
-abrogata;
· avizarea documentatiilor cu caracter tehnic de informare si instruire in domeniul protectiei
muncii;
· clasificarea minelor din punct de vedere al emanatiilor de gaze;
· comunicarea, cercetarea, inregistrarea, raportarea, evidenta accidentelor de munca si declararea,
confirmarea, inregistrarea, raportarea, evidenta bolilor profesionale, precum si a celorlalti
indicatori care definesc morbiditatea profesionala;
· finantarea cheltuielilor pentru realizarea masurilor de protectie a muncii;
· locurile de munca cu pericol deosebit si pericol iminent de accidentare.
46
3.2.4.2. NORMELE GENERALE DE PROTECŢIE A MUNCII – Editia 2002
Normele generale de protecţie a muncii, instituite prin Ordinul Ministerului Muncii,
Solidaritatii Sociale si Familiei nr. 508/20.10.2002 şi Ordinul Ministerului Sănătăţii nr.
933/25.10.2002, cuprind “principii generale de prevenire a accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale precum si directiile generale de aplicare a acestora”, care, au ca scop eliminarea sau
diminuarea factorilor de risc de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională existenţi în sistemul de
muncă, proprii fiecărei componente a acestuia (executant – sarcină de muncă -mijloace de producţie –
mediu de muncă)”, informarea, consultarea si participarea angajatilor si a reprezentantilor acestora.
Funcţia acestui act juridic este de a asigura cadrul general pentru elaborarea normelor specifice
de securitate a muncii şi a instrucţiunilor proprii de securitate a muncii.
Respectarea Normelor generale de protecţie a muncii, este obligatorie pentru toti angajatorii; de
aplicarea lor beneficiază toate persoanele nominalizate de lege ca fiind vizate de măsurile securitate si
sanatate a muncii.
La elaborarea Normelor generale de protecţie a muncii s-a urmărit armonizarea, cu legislaţia
Uniunii Europene, ele tratându-se ca un corespondent (ca rol, funcţii, conţinut) al Directivei – cadru
89/391/CEE.
Structura Normelor generale de protecţie a muncii si a directivelor europene armonizate este
urmatoarea:
Denumirea capitolului Directive europeane armonizate
Titlul I Dispoziţii generale
Directiva – cadru 89/391/CEE privind
introducerea de măsuri
pentru încurajarea
îmbunătăţirilor în domeniul
sănătăţii şi securităţii
muncitorilor
89/654/CEE – Cerinte minime de sanatate si
securitate pentru locul de munca
Titlul II Organizarea protecţiei muncii la nivelul
angajatorilor;
Cap. I Obligatiile angajatorului privind
securitatea si sanatatea in munca;
Cap. II Obligatiile si drepturile angajatilor privind
securitatea si sanatatea in munca;
Cap. III Principii şi criterii de organizare;
Cap. IV Organizarea compartimentului de
protecţia muncii;
Cap. V Organizarea Comitetului de Securitate şi
Sănătate în Muncă;
Cap. VI Angajarea şi repartizarea personalului la
locurile de muncă, examenele medicale la
angajare şi periodice;
Cap. VII Pregătirea şi instruirea personalului;
Cap. VIII Formarea şi perfecţionarea personalului
specializat;
Cap. IX Metode şi mijloace de propagandă;
Cap. X Dotarea cu echipament individual de
protecţie si echipament individual de
lucru;
89/656/CEE, 89/686/ CEE, 93/95/CEE –
Echipamente individuale de protecţie
Cap. XI Acordarea materialelor igienico-sanitare
şi a alimentaţiei de protecţie;
Titlul III Sarcinile de muncă;
Cap. I Conceperea şi repartizarea sarcinilor; 91/383/CEE – Lucrători temporari său
interimari
47
Cap. II Organizarea timpului de muncă si de
odihnă, munca în schimburi;
93/104/CEE – Organizarea timpului de lucru
Cap. III Efortul fizic; 90/269/CEE – Manipularea manuală a
maselor
Cap. IV Efortul mental;
Cap. V Munca femeilor; 92/85/CEE – Femei gravide
Cap. VI Munca tinerilor; 94/33/CE – Protecţia tinerilor în timpul
lucrului
Titlul IV Clădiri şi alte construcţii;
Cap. I Obligaţiile generale ale proiectantului,
executantului şi beneficiarului;
Cap. II Amplasarea cladirilor, depozitelor si a
altor tipuri de constructii;
Cap. III Căi de circulaţie;
Cap. IV Inălţimea cladirilor, dimensionarea
suprafeţelor şi a volumului de lucru;
Cap. V Instalaţii tehnico-utilitare;
Cap. VI Dotări social-sanitare, puncte de prim
ajutor, necesarul de apă potabilă,
colectarea şi îndepărtarea reziduurilor;
Cap. VII Loc de munca; 89/654/CEE – Locuri de muncă
89/391/CEE – Ameliorarea securitatii si
sanatatii lucratorilor la locul de munca
92/57/CEE – Şantiere temporare sau mobile
92/58/CEE – Semnalizare
Cap. VIII Nava de pescuit; 93/103/CEE – Nave de pescuit
92/99/CEE – Asistenta medicala la bordul
navelor
Titlul V Echipamente tehnice;
Cap. I Prevederi comune;
89/655/CEE – Echipamente tehnice
98/37/CE – Masini forma consolidată a
directivei
89/392/CEE – Amendamentele din
directivele 91/368/CEE, 93/44/CEE şi
93/68/CEE
92/59/CEE – Produse (in general)
Cap. II Principii ergonomice de proiectare si
utilizare;
Cap. III Sisteme de comandă;
Cap. IV Echipamente tehnice mobile, cu sau fara
autopropulsie;
Cap. V Instalatii si echipamente electrice;
Cap. VI Instalaţii sub presiune, de ridicat şi
transportat;
Cap. VII Echipamente tehnice prevazute pentru
lucrul temporar la inaltime;
Cap. VIII Echipamente pentru fluide energetice;
Cap. IX Echipamente portabile şi unelte manuale;
Titlul VI Mediul de muncă; 88/642/CEE – Referitoare la expunerea la
agenţi fizici, chimici şi biologici
88/364/CEE – Interzicerea anumitor agenţi
specifici şi / sau anumitor activităţi
Cap. I Agenti chimici; 88/642/CEE – Referitoare la expunerea la
agenţi fizici, chimici şi biologici
48
Generalitati 88/364/CEE – Interzicerea anumitor agenţi
specifici şi / sau anumitor activităţi
Azbest 91/382/ CEE – Expunerea la azbest
83/477/ CEE – Expunerea la azbest
Cap. II Agenti cancerigeni si mutageni; 90/394/CEE – Agenţi cancerigeni,
modificata de 99/38/CEE
88/364/CEE – Interzicerea anumitor agenţi
specifici şi / sau anumitor activităţi
Cap. III Agenti biologici; 88/642/CEE – Referitoare la expunerea la
agenţi fizici, chimici şi biologici
90/679/CEE, 93/88/CEE, 2000/54/CEE –
Agenţi biologici
88/364/CEE – Interzicerea anumitor agenţi
specifici şi / sau anumitor activităţi
Cap. IV Microclimat;
Cap. V Ventilare industriala;
Cap. VI Iluminat;
Cap. VII Zgomot; 86/188/CEE – Expunerea la zgomot
Cap. VIII Vibratii;
Cap. IX Ultrasunete;
Cap. X Radiatii neionizante;
Cap. XI Presiune atmosferica crescuta;
Anexe 91/322/ CEE – Stabilirea valorilor limită cu
caracter orientativ
96/94/CEE – Valori limita pentru expunerea
la agenti chimici, fizici si biologici la locul
de munca
91/155/CEE – Substanţe şi preparate
periculoase
93/112/ CEE – Fişe de securitate
Prevederile Normelor generale de protecţie a muncii, atât cele referitoare la securitatea în
muncă, cât şi cele referitoare la sănătatea în muncă, constituie cadrul general pentru elaborarea
normelor specifice şi a instrucţiunilor proprii de securitate a muncii.
În anexe la norme sunt prezentate lista standardelor de referinţă ale căror cunoaştere şi
respectare sunt obligatorii pentru realizarea nivelului minim impus de securitate a muncii.
În esenţă, se poate afirma că Normele generale de protecţie a muncii conţin:
– direcţiile generale ale activităţii de prevenire pentru orice angajator din Romania;
– măsurile de prevenire a accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale pentru orice
tip de activitate desfăşurată în Romania.
Normele generale de protecţie a muncii cuprind principii generale de prevenire a
accidentelor de muncă şi bolilor profesionale precum şi direcţiile generale de aplicare a acestora.
Acestea au ca scop eliminarea sau diminuarea factorilor de risc de accidentare şi/sau îmbolnăvire
profesională existenţi în sistemul de muncă, proprii fiecărei componente a acestuia (executant –
sarcină de muncă – mijloace de producţie – mediu de muncă), informarea, consultarea şi
participarea angajaţilor şi a reprezentanţilor acestora.
Prevederile Normelor generale de protecţie a muncii, atât cele referitoare la securitatea în
muncă, cât şi cele referitoare la sănătatea în muncă, constituie cadrul general pentru elaborarea
normelor specifice şi a instrucţiunilor proprii de securitate a muncii.
49
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
-Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA), denumit si
Euratom.
Aceste tratate au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.
Crearea Comunitatii Economice Europene avea in vedere mai ales transformarea
conditiilor economice ale schimburilor si, prin urmare, ale productiei pe teritoriul comunitatii.
Spre deosebire de celelalte doua comunitati, Tratatul CEE are drept obiect integrarea
ansamblului economiei statelor membre.
Crearea comunitatilor a reprezentat un moment decisiv in constructia unei Europe
organizate, deoarece grupul de state a acceptat sa se angajeze pe calea integrarii, transferand
unele din competentele lor proprii entitatii nou create, integrare care s-a inscris in perspectiva
unei uniuni politice.
Modelul de integrare ales a functionat astfelincat a permis evolutia spre o Europa
comunitara construita pe cateva linii esentiale:
-afirmarea preeminentei CEE asupra Comunitatilor CECA si CEEA, intrucat CEE a creat
conditiile unei integrari economice globale, fiind in masura sa conduca la o integrare politica;
-o tensiune durabila intre o conceptie „supranationala” si o viziune
interguvernamentala a constructiei europene, o tensiune intre interesele nationale si
integrarea europeana;
-o extindere a domeniului interventiei comunitare;
-o atractie constanta exercitata asupra state lor europene, ceea ce a condus la o
largire considerabila a Comunitatilor.
Crearea Comunitatilor europene a fost rezultatul unui proces istoric care, in dezvoltarea
sa, a condus mai intai la o unificare institutionala, apoi la extinderea spatiului comunitar si in
paralel la o adancire si extindere a domeniului interventiei comunitare.
Prin Tratatul de la Bru.xelles, din 8 aprilie 1965, instituind un Consiliu unic si o Comisie
unica a Comunitatilor europene, s-a realizat unificarea executivului si, pe cale de consecinta,
diferite institutii si reguli strans legate de acestea refacandu-se intr-o singura administratie, iar
administratiile celor trei Comunitati au fast dotate cu un buget de functionare unica.
Fuziunea nu a fost totusi decat institutionala, nu si functionala, cele trei Comunitati
continuand sa ramana distincte in privinta reglementarilor economice.
La 17 februarie 1978 Parlamentul European a adoptat o rezolutie referitoare la o denumire
unica pentru Comunitati. Astfel „Comunitatea Europeana” desemneaza ansamblul institutiilor
create conform tratatelor stabilind cele trei Comunitati europene, ca si grupul format din statele
membre. Denumirea prezinta un interes practic si o valoare simbolica fara a avea semnificatie
juridica, intrucat, din punct de vedere juridic, nu a avut lac fuziunea tratatelor si cele trei
Comunitati nu au fuzionat intr-o singura Comunitate.
Extinderea spatiului comunitar
Uniunea Europeana3 este rezultatul unui proces de cooperare si integrare care a inceput in
1951 intre sase state europene: Belgia, Germania, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda. Dupa
cinci valuri de aderari (1973: Danemarca, Irlanda si Marea Britanie; 1981: Grecia; 1986: Spania
si Portugalia; 1995: Austria, Finlanda si Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
3 http://europa.eu.int
5
Prezentele norme se aplică în toate sectoarele de activitate de pe teritoriul României, atât publice
cât şi private (industriale, agricole, comerciale, administrative, de servicii, educaţionale, culturale, de recreere
etc.).
Normele generale de protecţie a muncii se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice,
române sau străine, ce desfăşoară activităţi pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de lege, atât
în calitate de angajator, cât şi în calitate de angajat, precum şi ucenicilor, elevilor şi studenţilor în
perioada efectuării practicii profesionale, cu excepţia celor care au drept obiect activităţi casnice
Pentru activităţile care folosesc surse de radiaţii nucleare, precum şi pentru activităţile
specifice de prevenire şi stingere a incendiilor, vor fi respectate Normele de radioprotecţie şi,
respectiv, Normele generale de prevenire şi stingere a incendiilor.
Normele generale de protecţie a muncii se revizuiesc periodic şi se modifică de câte ori
este necesar, ca urmare a modificărilor de natură legislativă şi datorate progresului tehnic.
Prevederile prezentelor norme se detaliază pe activităţi sau grupe de activităţi distincte,
în cadrul normelor specifice de securitate a muncii şi al instrucţiunilor proprii de securitate a muncii.
Normele specifice de securitate a muncii se emit de către Ministerul Muncii şi Solidarităţii
Sociale şi au aplicabilitate naţională.
Elaboratorul, conţinutul-cadru, termenele şi metodologia de elaborare a normelor specifice de
securitate a muncii se stabilesc de către Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.
Angajatorul are obligaţia de a elabora instrucţiuni proprii de securitate a muncii, care au ca
scop detalierea şi particularizarea prevederilor din normele generale, specifice, a standardelor şi a
altor reglementări în domeniu, în funcţie de particularităţile proceselor de muncă.
Standardele de securitate a muncii se elaborează în Comitetele Tehnice de
Standardizare, a căror activitate este coordonată de Asociaţia de Standardizare din România.
Normele specifice şi standardele de securitate a muncii, ca şi instrucţiunile proprii de
securitate a muncii se revizuiesc periodic, în concordanţă cu modificările de natură legislativă şi
progresului tehnic etc., survenite la nivel naţional, la nivelul angajatorilor sau la nivelul proceselor de
muncă.
Obligaţiile angajatorului privind securitatea şi sănătatea în muncă
Angajatorul trebuie să elaboreze şi să facă cunoscută angajaţilor săi politica proprie de
prevenire a accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale, care se va orienta către activităţile
menite să îmbunătăţească securitatea şi sănătatea în muncă, inclusiv spre implementarea unui sistem de
management al securităţii şi sănătăţii în muncă.
Sistemul de management al securităţii şi sănătăţii în muncă este parte componentă a sistemului
general de management.
Sistemul de management al securităţii şi sănătăţii în muncă trebuie să conţină:
a) căi şi modalităţi de comunicare strict reglementate şi eficiente;
b) instrumente pentru control şi evaluare:
analiza iniţială;
evaluarea şi controlul riscului;
auditul;
analiza efectuată de conducere;
c) principiul îmbunătăţirii continue a performanţei;
d) abordarea problematicii specifice cu instrumente similare (compatibile) cu cele ale
managementului general.
50
Implementarea sistemului de management al securităţii şi sănătăţii în muncă trebuie
finalizată în termen de 10 ani de la emiterea prezentelor norme, de către angajatorii care au în structură
compartiment de protecţie a muncii.
Angajatorul are următoarele obligaţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă:
a) să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, echipamentelor
tehnice, precum şi la elaborarea tehnologiilor de fabricaţie şi exploatare, soluţii conforme normelor de
protecţie a muncii, standardelor de securitate a muncii şi reglementărilor specifice, prin a căror aplicare
să fie eliminate sau reduse la minimum riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională a
angajaţilor;
b) să asigure evaluarea riscurilor pentru securitatea şi sănătatea angajaţilor în vederea
stabilirii măsurilor de prevenire, incluzând alegerea echipamentului tehnic, a substanţelor chimice
şi a preparatelor utilizate, amenajarea locurilor de muncă etc.; angajatorul trebuie să dispună evaluarea
riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională pentru toate locurile de muncă, inclusiv pentru
acele grupuri de angajaţi care sunt expuşi la riscuri particulare; în urma acestei evaluări, măsurile
preventive şi metodele de lucru stabilite de către angajator trebuie să asigure o îmbunătăţire a nivelului
de protecţie a angajaţilor şi să fie integrate în toate activităţile unităţii respective, la toate
nivelurile ierarhice;
c) să asigure auditarea de securitate şi sănătate în muncă a unităţii, cu ajutorul
instituţiilor abilitate;
d) să solicite autorizarea funcţionării unităţii din punctul de vedere al protecţiei
muncii, să menţină condiţiile de lucru pentru care s-a obţinut autorizaţia şi să ceară revizuirea
acesteia în cazul modificării condiţiilor iniţiale pentru care a fost emisă;
e) să stabilească măsurile tehnice şi organizatorice de protecţie a muncii, corespunzător
condiţiilor de muncă şi factorilor de risc evaluaţi la locurile de muncă, pentru asigurarea securităţii şi
sănătăţii angajaţilor;
f) să stabilească în fişa postului atribuţiile şi răspunderea angajaţilor şi a celorlalţi
participanţi la procesul de muncă în domeniul protecţiei muncii, corespunzător funcţiilor exercitate;
g) să elaboreze instrucţiuni proprii de securitate a muncii, care să detalieze şi să
particularizeze prezentele norme şi normele specifice de securitate a muncii, în raport cu activitatea
care se desfăşoară;
h) să asigure şi să controleze, prin personal propriu sau prin personal extern abilitat,
cunoaşterea şi aplicarea de către toţi angajaţii a măsurilor tehnice şi organizatorice stabilite, precum şi
a prevederilor legale în domeniul protecţiei muncii;
i) să ia în considerare din punctul de vedere al securităţii şi sănătăţii în muncă capacitatea
angajaţilor de a executa sarcinile de muncă repartizate;
j) să asigure, pentru angajaţii având o relaţie de muncă cu durată determinată sau cu caracter
interimar, acelaşi nivel de protecţie de care beneficiază ceilalţi angajaţi ai unităţii;
k) să ia măsuri pentru asigurarea de materiale necesare informării şi educării angajaţilor:
afişe, filme, cărţi, broşuri, pliante, acte normative, manuale, teste, fişe tehnice de securitate etc.;
1) să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării, asupra riscurilor la care aceasta
va fi expusă la locul de muncă, precum şi asupra măsurilor tehnice şi organizatorice de prevenire
necesare, inclusiv cele referitoare la primul ajutor, prevenirea şi stingerea incendiilor şi evacuarea
personalului în caz de pericol iminent;
m) să asigure măsurile necesare pentru informarea angajatorilor din orice unitate exterioară, ai căror
angajaţi lucrează în unitatea sa, referitor la riscurile pentru securitate şi sănătate la care aceştia din urmă pot fi
expuşi, precum şi la măsurile de prevenire şi protecţie adoptate la nivel de unitate şi loc de muncă, inclusiv cele
referitoare la primul ajutor, prevenirea şi stingerea incendiilor şi evacuarea în caz de urgenţă;
51
n) să se asigure că angajaţii din unităţi din exterior, care lucrează în unitatea sa, au primit
instrucţiuni adecvate referitoare la riscurile pentru securitatea şi sănătatea lor la care pot fi expuşi pe durata
desfăşurării activităţii respective;
o) să asigure resurse pentru instruirea, testarea, formarea şi perfecţionarea personalului cu
atribuţii în domeniul protecţiei muncii;
p) să ia măsuri pentru autorizarea exercitării meseriilor şi a profesiilor conform reglementărilor
în vigoare;
q) să angajeze numai persoane care, în urma controlului medical şi a verificării aptitudinilor
psihoprofesionale, corespund sarcinilor de muncă pe care urmează să le execute;
r) să ia măsurile necesare informării compartimentului de protecţie a muncii despre
angajaţii care au relaţii de muncă cu durată determinată sau cu caracter interimar, pentru ca aceştia să fie
incluşi în programul de activitate care are ca scop asigurarea condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă;
s) să se asigure că sunt consultaţi angajaţii şi/sau reprezentanţii lor în problemele referitoare la
măsurile şi consecinţele privind securitatea şi sănătatea în muncă la introducerea de noi tehnologii, alegerea
echipamentului tehnic, îmbunătăţirea condiţiilor şi a mediului de muncă, la desemnarea persoanelor cu
atribuţii specifice sau la angajarea, când este cazul, a instituţiilor specializate sau persoanelor juridice şi
fizice abilitate pentru a presta servicii în domeniul protecţiei muncii, la desemnarea persoanelor cu atribuţii
privind primul ajutor, prevenirea şi stingerea incendiilor, evacuarea angajaţilor, precum şi la modul de
desfăşurare a activităţii de prevenire şi protecţie împotriva riscurilor profesionale, inclusiv a celei de
instruire în domeniu;
t) să acorde reprezentanţilor angajaţilor cu atribuţii privind securitatea şi sănătatea în muncă
un timp adecvat, care va fi considerat timp
de muncă, şi să le furnizeze mijloacele necesare pentru a-şi putea exercita drepturile şi atribuţiile
prevăzute în prezentele norme;
u) să ia măsuri corespunzătoare pentru ca numai angajaţii care au fost instruiţi adecvat să
poată avea acces la locurile de muncă unde există riscuri pentru securitatea şi sănătatea acestora;
v) să asigure periodic sau ori de câte ori este cazul, verificarea încadrării nivelului noxelor în
limitele admise, prin măsurători efectuate de către organisme abilitate sau laboratoare proprii abilitate;
w) să stabilească şi să ţină evidenţa locurilor de muncă cu pericol deosebit şi să identifice
locurile de muncă unde pot apărea stări de pericol iminent;
x) să comunice, cerceteze, înregistreze, declare şi să ţină evidenţa accidentelor de muncă, a
bolilor profesionale, a accidentelor tehnice şi a avariilor;
y) să asigure funcţionarea permanentă şi corectă a sistemelor şi dispozitivelor de protecţie, a
aparaturii de măsură şi control, precum şi a instalaţiilor de captare, reţinere şi neutralizare a substanţelor
nocive degajate în procesele tehnologice;
z) să prezinte documentele şi să dea relaţiile solicitate de către inspectorii de muncă în
timpul controlului sau al cercetării accidentelor de muncă;
aa) să asigure realizarea măsurilor stabilite de inspectorii de muncă, cu ocazia
controalelor şi a cercetării accidentelor de muncă;
bb)să desemneze, din oficiu sau la solicitarea inspectorului de muncă, persoanele care
participă la efectuarea controlului sau la cercetarea accidentelor de muncă;
ce) să ia măsuri pentru a nu se modifica starea de fapt rezultată din producerea unui
accident de muncă mortal sau colectiv, în afara cazurilor în care menţinerea acestei stări ar genera
alte accidente sau avarii cu consecinţe grave, sau ar periclita viaţa accidentaţilor sau a altor angajaţi;
dd)să anunţe imediat producerea unor avarii tehnice, evenimente, accidente de muncă sau
îmbolnăviri profesionale la inspectoratul teritorial de muncă şi organele de urmărire penală competente,
potrivit legii;
52
ee) să asigure dotarea, întreţinerea, verificarea echipamentelor individuale de protecţie şi a
echipamentelor individuale de lucru şi să nu permită desfăşurarea nici unei activităţi de către angajaţii
săi fără utilizarea corectă de către aceştia a echipamentului din dotare;
ff) să acorde, la recomandarea medicului, materiale igienico-sanitare şi alimentaţie de
protecţie;
gg)să asigure supravegherea medicală corespunzătoare a riscurilor
pentru sănătate la care angajaţii sunt expuşi în timpul lucrului;
hh)să asigure întocmirea fişei de expunere la riscuri profesionale pentru fiecare angajat
expus şi completarea acesteia de fiecare dată când se produc schimbări ale procesului de producţie;
ii) să întocmească evidenţa nominală a angajaţilor cu handicap şi a celor cu vârsta sub 18
ani.
Obligaţiile şi drepturile angajaţilor privind securitatea şi sănătatea în muncă
Angajaţii vor desfăşura activitatea în aşa fel încât să nu expună la pericole de accidentare sau
îmbolnăvire profesională persoana proprie sau alţi angajaţi, în conformitate cu pregătirea şi
instruirea în domeniul protecţiei muncii primită de la angajatorul său.
în acest scop angajaţii au următoarele obligaţii:
a) să-şi însuşească şi să respecte normele şi instrucţiunile de protecţie a muncii şi
măsurile de aplicare a acestora;
b) să utilizeze corect echipamentele tehnice, substanţele periculoase şi celelalte mijloace
de producţie;
c) să nu procedeze la deconectarea, schimbarea sau mutarea arbitrară a dispozitivelor de
securitate ale echipamentelor tehnice şi ale clădirilor, precum şi să utilizeze corect aceste dispozitive;
d) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă orice defecţiune tehnică sau altă
situaţie care constituie un pericol de accidentare sau îmbolnăvire profesională;
e) să aducă la cunoştinţa conducătorului locului de muncă în cel mai scurt timp posibil
accidentele de muncă suferite de persoana proprie sau de alţi angajaţi;
f) să oprească lucrul la apariţia unui pericol iminent de producere
a unui accident şi să informeze de îndată conducătorul locului de muncă;
g) să refuze întemeiat executarea unei sarcini de muncă dacă aceasta ar pune în pericol
de accidentare sau îmbolnăvire profesională persoana sa sau a celorlalţi participanţi la procesul de
producţie;
h) să utilizeze echipamentul individual de protecţie din dotare, corespunzător scopului
pentru care a fost acordat;
i) să coopereze cu angajatorul şi/sau cu angajaţii cu atribuţii specifice în domeniul
securităţii şi sănătăţii în muncă, atâta timp cât este
necesar, pentru a da angajatorului posibilitatea să se asigure că toate condiţiile de muncă sunt
corespunzătoare şi nu prezintă riscuri pentru securitate şi sănătate la locul său de muncă;
j) să coopereze cu angajatorul şi/sau cu angajaţii cu atribuţii specifice în domeniul securităţii şi
sănătăţii în muncă, atâta timp cât este necesar, pentru realizarea oricărei sarcini sau cerinţe impuse de
autoritatea competentă pentru prevenirea accidentelor şi bolilor profesionale;
k) să dea relaţii din proprie iniţiativă sau la solicitarea organelor de control şi de cercetare în
domeniul protecţiei muncii.
Angajaţii nu pot fi implicaţi în nici o situaţie în costurile financiare ale măsurilor de prevenire
referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă.
53
Angajaţii şi reprezentanţii lor în domeniu au dreptul să ceară angajatorului să ia măsurile cele
mai potrivite şi au dreptul să prezinte acestuia propunerile lor de măsuri pentru eliminarea sau reducerea
riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională.
Angajaţii şi reprezentanţii acestora cu atribuţii privind securitatea şi sănătatea în muncă nu
pot fi supuşi unor prejudicii din cauza activităţii desfăşurate în scopul prevenirii accidentelor şi
îmbolnăvirilor profesionale.
Angajatul care, în caz de pericol iminent, părăseşte locul de muncă, nu trebuie să fie supus
la nici un prejudiciu din partea angajatorului şi trebuie să fie protejat împotriva oricăror consecinţe
defavorabile şi injuste. Fac excepţie cazurile unor acţiuni nejustificate sau ale unor neglijenţe grave
ale angajatului.
In caz de pericol iminent, angajatul poate lua, în lipsa şefului ierarhic superior, măsurile care se
impun pentru protejarea propriei persoane sau a altor angajaţi.
Angajatorul se va asigura din timp că angajaţii sunt apţi, în situaţia precizată la alineatul
precedent, să aplice măsurile corespunzătoare, în conformitate cu cunoştinţele lor şi mijloacele tehnice de
care dispun.Reprezentanţii angajaţilor cu atribuţii privind securitatea şi sănătatea în muncă vor beneficia de
timpul necesar exercitării atribuţiilor specifice. Timpul alocat acestei activităţi va fi considerat timp de
muncă.
Reprezentanţii angajaţilor cu atribuţii privind securitatea şi sănătatea în muncă au dreptul la o
instruire corespunzătoare; instruirea,
formarea şi perfecţionarea lor se realizează în timpul programului de lucru şi pe cheltuiala unităţii, fie în
cadrul acesteia, fie în unităţi exterioare.
Angajatorul va lua măsurile necesare pentru ca angajaţii cu atribuţii specifice privind protecţia
muncii, ca şi reprezentanţii angajaţilor pe probleme de securitate şi sănătate în muncă:
a) să fie informaţi referitor la riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională, la măsurile de
prevenire şi de protecţie corespunzătoare, inclusiv la cele privind primul ajutor, prevenirea şi stingerea
incendiilor şi evacuarea personalului;
b) să aibă acces la evaluarea riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională şi la măsurile de
protecţie stabilite, la evidenţele privind accidentelede muncă şi bolile profesionale, la dosarele de cercetare a
accidentelor;
c) să fie informaţi cu privire la existenţa instituţiilor şi organizaţiilor de profil la nivel naţional
şi local.
Angajaţii şi/sau reprezentanţii lor cu atribuţii privind securitatea şi sănătatea în muncă
pot să apeleze la autorităţile competente şi să semnaleze observaţiile lor în timpul inspecţiilor pe probleme
de securitate şi sănătate în muncă, în cazul în care consideră că măsurile luate şi mijloacele asigurate
de angajator sunt neadecvate scopului prevenirii accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale.
In timpul controlului efectuat de către inspectorii de muncă, reprezentanţilor angajaţilor trebuie
să li se acorde posibilitatea de a supune atenţiei acestora observaţiile lor.
Normativul-cadru de acordare şi utilizare a echipamentului individual de protecţie.(Ordinul
MMPS nr. 225/1995). Acest act stabileşte criteriile. generale de acordare şi utilizare a echipamentului
individual de protecţie în funcţie de factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională existenţi
la fiecare loc de muncă. În baza lui, fiecare angajator este obligat să-şi elaboreze propriul normativ de
echipament, ţinând seama de procesele de muncă pe care le organizează şi de condiţiile sale concrete
de desfăşurare a activităţii.Aprobarea Normativului-cadru de acordare si utilizare a echipamentului
individual de protectie se realizeaza prin ordin emis de Ministrul Muncii si Solidaritatii Sociale.
54
3.2.4.3. NORMELE SPECIFICE DE SECURITATE A MUNCII.
Normele specifice de securitate a muncii sunt aprobate prin Ordin al Ministrului Muncii si
Solidaritatii Sociale. Legea Protectiei Muncii nr. 90/1996 reglementeaza activitatile pentru care se
elaboreaza normele specifice de securitate a muncii.
Normele specifice de securitate a muncii cuprind prevederi de securitate a muncii valabile
pentru anumite activitati sau grupe de activitati caracterizate prin riscuri similare. Prevederile acestor
norme se aplica cumulativ, indiferent de forma de proprietate sau modul de organizare a activitatilor
reglementate.
Normele specifice de securitate a muncii sunt reglementari cu aplicabilitate nationala,
cuprinzand prevederi minimal obligatorii pentru desfasurarea diferitelor activitati in conditii de
securitate. Respectarea acestor prevederi nu absolva persoanele juridice sau fizice de raspunderea ce le
revine pentru asigurarea si a altor masuri, corespunzatoare conditiilor concrete in care se desfasoara
activitatile respective, prin instructiuni proprii.
Normele specifice au ca obiect stabilirea măsurilor de prevenire a comportamentului
accidentogen al executantului, în condiţiile interrelaţionării complexe dintre elementele sistemelor de
muncă, pentru un anumit tip de activitate din Romania.
La constituirea sistemului de norme specifice s-a ţinut seama de două criterii: criteriul riscurilor
comune şi cel al clasificării oficiale a activităţilor.
Conform primului dintre ele, delimitarea activităţilor s-a făcut în funcţie de factorii de risc de
accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională comuni. De exemplu, există o singură normă pentru
sudarea şi tăierea metalelor, care este valabilă atât pentru unităţile din domeniul construcţiilor de
maşini, cât şi pentru atelierele de reparaţii din agricultură, deoarece procesul de sudare şi tăiere a
metalelor prezintă aceleaşi riscuri intrinseci, indiferent de procesul de producţie în cadrul căruia se
desfăşoară.
Concret, pentru fiecare activitate reprezentativă s-a elaborat sau este în curs de elaborare o
singură normă specifică. Activităţile pentru care se elaborează norme specifice sunt nominalizate în
anexă la Legea nr. 90/1996 (R) a protecţiei muncii. Aplicarea lor este obligatorie pentru toţi angajatorii
care desfăşoară respectivul proces de muncă, indiferent de obiectul principal de activitate, de tipul de
capital sau de forma de organizare.
Aplicarea celui de-al doilea criteriu a însemnat că la gruparea activităţilor pentru care se
elaborează norme specifice s-a ţinut seama şi de delimitarea activităţilor din economie promovată de
Comisia Naţională pentru Statistică, clasificare aliniată la standardele internaţionale ale Organizaţiei
Internaţionale a Muncii şi ale Uniunii Europene.
Sistemul normelor specifice răspunde unor obiective clare, şi anume:
– evitarea paralelismului în elaborarea şi aplicarea lor;
– simplificarea însuşirii şi o mai mare expeditivitate în aplicare;
– evidenta clară şi permanentă a normelor;
– caracterul unitar sub aspectul structurii şi modului de formulare şi prezentare;
– acoperirea cu, reglementări obligatorii, prin asamblarea normelor specifice, a tuturor
activităţilor din economie;
– preluarea, în mare parte, a directivelor derivate din Directiva – cadru 89/ 391/CEE (referitoare
la manipularea manuală a sarcinilor, lucrul la videoterminale, în industria extractivă de foraj
etc.)
55
Intrucat, sistemul national al normelor specifice este structurat pe activitati, persoanele juridice
sau fizice vor selectiona si aplica cumulativ normele specifice corespunzatoare, atat activitatii de
baza, cat si celor conexe sau complementare.
Structura fiecarei norme specifice are la baza abordarea sistemica a aspectelor de securitate a
muncii – practicata in cadrul Normelor generale – pentru orice proces de munca. Conform acestei
abordari, procesul de munca este tratat ca un sistem, compus din urmatoarele elemente ce
interactioneaza:
· EXECUTANTUL: omul implicat nemijlocit in executarea unei sarcini de munca.
· SARCINA DE MUNCA: totalitatea actiunilor ce trebuie efectuate de executant, prin
intermediul mijloacelor de productie si in anumite conditii de mediu, pentru realizarea
scopului procesului de munca.
· MIJLOACE DE PRODUCTIE: totalitatea mijloacelor de munca (instalatii, utilaje, masini,
aparate, dispozitive, unelte etc.) si a obiectelor muncii (materii prime, materiale etc.) care se
utilizeaza in procesul de munca.
· MEDIUL DE MUNCA: ansamblul conditiilor fizice, chimice, biologice si psihosociale in
care unul sau mai multi executanti isi realizeaza sarcina de munca.
Reglementarea masurilor de securitate a muncii in cadrul normelor specifice, vizand
desfasurarea uneia sau mai multor activitati in conditii de securitate, se realizeaza prin tratarea tuturor
aspectelor de securitate a muncii la nivelul fiecarui element al sistemului: executant-sarcina de muncamijloace
de productie-mediu de munca, propriu proceselor de munca din cadrul activitatii care face
obiect de de reglementare.
Prevederile sistemului national de reglementari normative pentru asigurarea securitatii muncii
constituie, alaturi de celelalte reglementari juridice referitoare la sanatatea si securitatea in munca, baza
pentru:
· activitatea de conceptie si proiectare a echipamentelor tehnice si a tehnologiilor;
· autorizarea functionarii unitatilor;
· instruirea salariatilor in domeniul securitatii muncii;
· cercetarea accidentelor de munca, stabilirea cauzelor si a responsabilitatilor.
Normele sunt structurate pe capitole si subcapitole in functie de activitatile reglementate, pe
care utilizatorii le pot gasi rapid, servindu-se de cuprins. De asemenea, normele cuprind o serie de
anexe cu informatii utile atat pentru utilizatori cat si pentru factorii de conceptie si proiectare.
Activităţile din economia naţională pentru care se elaborează norme specifice de securitate a
muncii prevazute in anexa 2 din Legea nr. 90/1996 (R) a protecţiei muncii sunt:
1. Agricultură:
– Cultura mare, viticultură, pomicultură, legumicultură, plante tehnice şi utilizarea substanţelor
toxice în activităţile din agricultură ;
– Valorificarea deşeurilor proteice
– Prelucrarea, păstrarea, industrializarea şi livrarea furajelor
– Recepţionarea, conservarea, păstrarea şi valorificarea produselor agricole
– Îmbunătăţiri funciare şi irigaţii
– Exploatarea stufului
56
– Creşterea animalelor.
2. Silvicultură, exploatare forestieră şi economia vânatului:
– Silvicultură şi economia vânatului
– Exploatări şi transporturi forestiere.
3. Piscicultură şi pescuit:
– Piscicultură şi pescuit.
4. Industria extractivă:
– Prospecţiuni şi explorări geologice
– Extragerea substanţelor minerale utile în cariere cu mijloace mecanizate
– Mine de cărbune, şisturi şi nisipuri bituminoase
– Prepararea cărbunilor
– Mine de petrol
– Lucrări de foraj sonde
– Foraj cu platforme marine
– Foraje speciale
– Lucrări speciale în activitatea de foraj-extracţie a hidrocarburilor
– Extracţia ţiţeiului
– Extracţia ţiţeiului şi a gazelor prin sonde marine
– Extracţia gazelor naturale
– Transportul prin conducte al gazelor naturale
– Exploatarea în subteran a minereurilor feroase, neferoase, rare, radioactive şi a nemetaliferelor
– Prepararea minereurilor
– Exploatarea substanţelor minerale în cariere, prin derocare cu explozivi
– Transportul ţiţeiului, al gazolinei şi al etanului prin conducte
– Excavaţii şi construcţii subterane
– Exploatarea şi prelucrarea sării.
5. Industria prelucrătoare:
– Industria cărnii şi a produselor din carne
– Instalaţii frigorifice
– Industria prelucrării peştelui
– Prelucrarea conservelor din legume şi fructe şi producerea sucurilor
– Fabricarea uleiurilor şi a altor grăsimi vegetale
– Fabricarea produselor lactate
– Fabricarea produselor de morărit şi de panificaţie
– Fabricarea zahărului şi a produselor zaharoase
– Vinificaţie, fabricarea alcoolului, băuturilor alcoolice, berii, drojdiei, amidonului, glucozei şi a
apei minerale
– Industria de prelucrare a tutunului
– Prelucrarea plantelor textile (in, cânepă şi bumbac)
– Industria textilă
– Industria confecţiilor din textile, blănuri şi piele
– Industria de prelucrare a pieilor
– Fabricarea articolelor din piele şi a încălţămintei
– Fabricarea mobilei din lemn, inclusiv tapiţate
– Fabricarea uşilor, ferestrelor, caselor prefabricate şi a panourilor pentru construcţii
57
– Fabricarea articolelor sportive, ambarcaţiunilor, planoarelor, articolelor muzicale şi a
rechizitelor şcolare din lemn
– Fabricarea cherestelei, parchetului, ambalajelor, butoaielor şi altele
– Fabricarea furnirului, placajului, panelului, lemnului stratificat-densificat şi a elementelor
mulate din furnire sau aşchii
– Fabricarea şi înnobilarea plăcilor din aşchii sau fibre de lemn
– Fabricarea creioanelor
– Fabricarea chibriturilor
– Fabricarea lânii şi făinii din lemn, a drojdiei furajere, extraselor tanante şi a furfurolului
– Industria hârtiei şi a celulozei
– Industria poligrafică
– Prelucrarea ţiţeiului
– Fabricarea produselor petrochimice de bază
– Fabricarea materiilor explozive
– Transportul, depozitarea şi folosirea materialelor explozive
– Fabricarea, stocarea, transportul şi utilizarea oxigenului şi azotului
– Desfacerea produselor petroliere
– Manipularea, transportul şi depozitarea produselor petrochimice
– Fabricarea, transportul, depozitarea şi utilizarea hidrogenului
– Fabricarea, transportul şi utilizarea acetilenei
– Producerea aerului comprimat
– Fabricarea, depozitarea şi transportul produselor anorganice
– Fabricarea, depozitarea şi transportul produselor organice (exclusiv petrochimice)
– Fabricarea, depozitarea şi transportul firelor şi fibrelor sintetice
– Fabricarea cauciucului sintetic şi a produselor macromoleculare
– Prelucrarea cauciucului sintetic şi a produselor macromoleculare
– Fabricarea, depozitarea şi transportul apei grele
– Fabricarea sticlei pentru menaj, ambalaje şi sticlărie tehnică
– Fabricarea porţelanului şi ceramicii fine pentru menaj
– Fabricarea geamului
– Fabricarea lianţilor şi azbocimentului
– Fabricarea şi prelucrarea fibrelor din sticlă
– Fabricarea betonului celular autoclavizat
– Fabricarea produselor din beton, beton armat şi precomprimat
– Prelucrarea pietrei şi a marmurii
– Producerea materialelor termo şi hidroizolante
– Fabricarea produselor din ceramică brută şi fină pentru construcţii
– Fabricarea produselor din PAS (poliesteri armaţi cu fibre de sticlă)
– Fabricarea cocsului şi a produselor cocsochimice
– Fabrici de aglomerare
– Elaborarea şi turnarea fontei
– Elaborarea şi turnarea oţelului
– Laminarea profilurilor şi a produselor plate
– Fabricarea produselor refractare, plăcilor şi a pulberilor folosite la turnarea oţelului
– Fabricarea produselor abrazive şi cărbunoase
– Activitatea în turnătorii
– Elaborarea şi prepararea metalelor neferoase şi rare
– Prelucrarea azbestului
– Construcţii şi confecţii metalice
58
– Prelucrarea metalelor prin deformare plastică la cald
– Prelucrarea metalelor prin deformare plastică la rece şi ştanţare
– Prelucrarea metalelor prin aşchiere
– Construcţii navale
– Laboratoare de analize fizico-chimice şi mecanice
– Sudarea şi tăierea metalelor
– Tratamente termice şi termochimice
– Activitatea de vopsire
– Acoperiri metalice
– Prelucrări neconvenţionale (electroeroziune, electro-chimie, laser şi ultrasunete)
– Fabricarea componentelor şi echipamentelor electronice, electrotehnice şi a materialelor
electroizolante
– Fabricarea acumulatoarelor şi a pilelor electrice
– Fabricarea lămpilor electrice, tuburilor cinescop şi a corpurilor de iluminat
– Fabricarea maşinilor electrice rotative, transformatoarelor şi a condensatoarelor de forţă
– Exploatarea şi întreţinerea transportoarelor cu bandă
– Lucrul cu radiaţii neionizante
– Prelucrarea automată a datelor
– Activităţi care se desfăşoară la binoculare.
6. Energia electrică şi termică, gaze şi apă:
– Producerea energiei electrice
– Transportul şi distribuţia energiei electrice
– Utilizarea energiei electrice în medii normale
– Producerea energiei termice
– Centrale termice echipate cu cazane care funcţionează cu combustibil lemnos
– Transportul, distribuţia şi utilizarea energiei termice
– Distribuţia şi utilizarea gazelor
– Alimentarea cu apă a localităţilor şi pentru nevoi tehnologice (captare, transport şi distribuţie)
– Evacuarea apelor uzate rezultate de la populaţie şi din procesele tehnologice
– Exploatarea, gospodărirea apelor, întreţinerea lucrărilor şi a cursurilor de apă, cadastrul apelor
şi al folosinţelor legate de ape şi apărarea împotriva inundaţiilor.
7. Construcţii:
– Lucrări geotehnice de excavaţii, fundaţii, terasamente, nivelări şi consolidări de teren
– Prepararea, transportul, turnarea betoanelor şi executarea lucrărilor din beton, beton armat şi
precomprimate
– Executarea construcţiilor înalte (inclusiv glisări şi liftări)
– Lucrări de zidărie, montaj prefabricate şi finisaje în construcţii
– Lucrări de izolaţii termice, hidrofuge şi protecţii anticorosive
– Lucrări de instalaţii tehnico-sanitare şi de încălzire
– Lucrări de montaj utilaje tehnologice şi construcţii metalice
– Construcţii hidrotehnice, portuare şi canale navigabile
– Lucrări de reparaţii, consolidări, demolări şi translaţii de clădiri
– Lucrări de drumuri, poduri şi construcţii căi ferate
– Alpinism utilitar
– Lucrări de cofraje, schele, cintre şi eşafodaje.
8. Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, repararea şi întreţinerea autovehiculelor:
59
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria), UE are acum 25 State Membre si se pregateste
pentru cea de a sasea extindere. Acest proces are ca scop extinderea pasnica a zonei de stabilitate
si prosperitate catre noi membri. State candidate in acest moment: Bulgaria, Romania si Turcia.
· 1991: se semneaza Acordurile Europene cu Ungaria si Polonia;
· 1993: se semneaza Acordurile Europene cu Bulgaria, Cehia, Romania si Slovacia;
· 1994: Ungaria si Polonia inainteaza cererea de aderare la UE
· 1995: se semneaza Acordurile Europene cu Estonia, Letonia si Lituania;
Bulgaria, Romania, Slovacia, Estonia, Letonia si Lituania inainteaza cererea de aderare la
UE
· 1996: Cehia inainteaza cererea de aderare la UE; Slovenia semneaza Acordul European si
Inainteaza cererea de aderare la UE
· 1997: Este adoptata Agenda 2000, care are o sectiune referitoare la extinderea UE; este
prezentat punctul de vedere al Comisiei asupra lansarii procesului de aderare si asupra
consolidarii strategiei de pre-aderare. Sunt publicate opiniile Comisiei cu privire la
cererile de aderare la Uniunea Europeana ale tarilor candidate, bazate pe Criteriile de la
Copenhaga
· 1998: Pe 31 martie incep negocierile cu sase state candidate (Cipru, Ungaria, Polonia,
Estonia, Republica Ceha si Slovenia)
· 1998: Pe 4 noiembrie sunt publicate primele Rapoarte Anuale (privind stadiul indeplinirii
criteriilor de aderare).
· 1999: 24-25 martie, Consiliul European de la Berlin adopta deciziile privind fondurile de
pre-aderare si cheltuielile legate de aderare.
· 1999: 13 octombrie, Comisia Europeana adopta a doua serie de rapoarte anuale si
revizuieste parteneriatele pentru aderare.
· 1999: 10-11 decembrie, Consiliul European de la Helsinki decide sa deschida negocierile
de aderare cu inca sase tari candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, Romania si
Slovacia, si acorda Turciei statutul de tara candidata la UE
· 2000: Are loc, la Bruxelles, sesiunea de deschidere a Conferintelor Interministeriale cu
privire la negocierile de aderare ale Maltei, Romaniei, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei si
Bulgariei. Tarile candidate sunt atentionate cu privire la importanta urmatoarelor aspecte:
o adoptarea oficiala si aplicarea acquis-ului comunitar
o asigurarea unei bune functionari a pietei interne, in concordanta cu politice
Uniunii Europene, o atentie speciala acordandu-se domeniilor agriculturii, justitiei
si afacerilor interne si protectiei mediului
o alinierea la practicile Uniunii Europene in ceea ce priveste relatiile cu terte state si
organizatii internationale
De asemenea, statele candidate au primit asigurari ca fiecare cerere de aderare va
fi evaluata in functie de meritele proprii. Tarile candidate si-au prezentat
obiectivele strategice determinate de aspiratiile politice, culturale si socioeconomice
in perspectiva aderarii.
6
– Comerţul cu ridicata şi cu amănuntul
– Manipularea, transportul prin purtare şi cu mijloace mecanizate şi depozitarea materialelor
– Întreţinere şi reparaţii autovehicule.
9. Hoteluri şi restaurante:
– Turism, alimentaţie publică şi transportul persoanelor cu instalaţii pe cablu.
10. Transport, depozitare şi comunicaţii:
– Transporturi rutiere
– Transporturi pe calea ferată
– Exploatarea metroului
– Transportul urban cu tracţiune electrică (tramvai, troleibuz) şi instalaţii aferente, exploatare şi
întreţinere
– Transport intern
– Transporturi navale
– Transporturi aeriene
– Exploatarea şi întreţinerea drumurilor şi a podurilor
– Exploatarea şi întreţinerea portuară
– Poştă
– Telecomunicaţii
– Radiocomunicaţii.
11. Sănătate şi asistenţă socială:
– Activităţi din domeniul sănătăţii.
12. Alte activităţi de servicii sociale colective şi personale:
– Gospodărire comunală şi salubritate publică
– Activitatea de prestări de servicii.
13. Alte activităţi:
– Lucrul la înălţime
– Lucrul în spaţii închise
– Semnalizarea de securitate şi/sau sănătate la locul de muncă
– Organizarea şantierelor temporare sau mobile.
Lista normelor specifice de securitatea muncii aparute pana la data de 01.11.2005 este data in
Anexa nr. 1.
Activitatile pentru care nu au fost elaborate normele specifice de securitatea muncii sunt:
Industria extractivă:
1. Prepararea cărbunilor
2. Foraj cu platforme marine
3. Foraje speciale
4. Lucrări speciale în activitatea de foraj-extracţie a hidrocarburilor
5. Transportul ţiţeiului, al gazolinei şi al etanului prin conducte
6. Excavaţii şi construcţii subterane
Industria prelucrătoare:
60
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
· 2000: 8 noiembrie, Comisia Europeana adopta o noua serie de Rapoarte Anuale privind
progresul inregistrat de tarile candidate.
· 2000: La summitul de la Nisa, din 7-9 decembrie, Statele Membre au adoptat o noua
formula institutionala a Uniunii Europene. Tratatul de la Nisa reprezinta o premisa
necesara a procesului de extindere, intrucat contine prevederi referitoare la echilibrul
puterii si procesul decizional in cadrul Uniunii, in contextul unei structuri cu 27 de State
Membre.
· 2001: La 26 februarie Tratatul de la Nisa a fost adoptat de catre guvernele Statelor
Membre. Tratatul va intra in vigoare dupa ratificarea sa de catre toate parlamentele
nationale
· 2001: 13 noiembrie, Comisia Europeana adopta Rapoartele Anuale si reinnoieste
Parteneriatele de Aderare.
· 2002: La 1 martie are loc lansarea Conventiei privind Viitorul Europei.
· 2002: Consiliul European de la Barcelona, din 15-16 martie, s-a remarcat prin participarea
istorica a sefilor de stat sau guvern, precum si a ministrilor de afaceri externe si finante ai
tuturor celor 13 tari candidate, alaturi de omologii lor din statele membre UE.
· 2003: Pe 16 aprilie zece state semneaza Tratatul de Aderare: Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Republica Ceha, Slovacia, Slovenia si Ungaria.
· 2003: Consiliul European de la Salonic, din 19-20 iunie, adopta proiectul noii Constitutii
Europene.
· 2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 tari adera la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia si Ungaria)
Adancirea si extinderea domeniului interventiei comunitare
La intalnirea la nivel inalt de la Haga, din 1-2 decembrie 1969, sefii de stat si de guvern ai
statelor au recunoscut ca numai o adevarata uniune economica si monetara poate mentine
coeziunea uniunii vamale care constituie fundamentul CEE.
La 15 octombrie 1970 un comitet prezidat de primul ministru 1uxemburghez Werner, a
prezentat un plan vizand constituirea in cursul unei perioade de 10 ani a unei Uniuni economice
si monetare, printr-o unificare progresiva a politicilor economice nationale si crearea unei
organizatii monetare, conducand la o moneda unica. Acest proiect ambitios nu a putut fi realizat
decat intr-o forma embrionara.
Totusi, obiectivu1 unei Uniuni Europene conceputa ca un proces dinamic, ce nu
diminueaza Comunitati1e, ci le-ar intari puterea si competentele institutiilor si ar unifica actiunea
comunitara si cooperarea politica, a fast reafirmat de multe ori de statele membre si, in special, in
„Declaratia solemna asupra Uniunii Europene”, adoptata de Consiliul European de la Stuttgart
la 19 iunie 1983. :
Semnat 1a Luxemburg, la 17 februarie 1986, si la Haga, la 28 februarie 1986, si intrat in
vigoare la 1 iulie 1987, „Actul unic european” a operat o prima revizuire generala a tratatelor
comunitare confirmand ca, desi Europa comunitara se sprijina pe ce1e trei Comunitati, ea nu se
limiteaza la acestea.
Actul unic european cuprinde atat dispozitii relative la revizuirea tratatelor comunitare,
cat si un titlu privind cooperarea europeana in domeniul politicii externe, titlu constituind o
codificare a principii1or cooperarii politice.
7
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
In art.l al Actului se stipuleaza: Comunitatile europene si cooperarea politica europeana au
drept obiectiv de a contribui impreuna la progresul concret a1 Uniunii Europene.
Prin ratificarea Actului unic, statele membre s-au angajat in procesul ireversibil care
trebuia sa conduca la transformarea ansamblului relatiilor dintre ele intr-o Uniune Europeana.
Calitatea de membru al Comunitatilor si cea de participant la procedura cooperarii politice
sunt inseparabile. Actiunea in cadrul Comunitatilor si cooperarea politica contribuie amandoua la
realizarea Uniunii Europene.
Actul unic apare ca o etapa de maxima importanta in construirea progresiva a Uniunii
Europene.
In legatura cu fundamentele si politicile Comunitatii, Actul unic a fost caracterizat ca fiind
obligatia de a realiza simultan marea piata fara frontiere plus coeziunea economica si sociala, o
politica europeana de cercetare si tehnologie, intarirea sistemului monetar european, lansarea
unui spatiu social european si actiuni semnificative in domeniul mediului.
Obiectivul central il reprezinta realizarea pietei interne, motiv pentru care art.13 din Actul
unic european prevede ca Tratatul CEE este completat cu art.8A care dispune: Comunitatea
adopta masuri destinate sa stabileasca progresiv piata interna in cursul unei perioade care a
expirat la 31 decembrie 1992, conform dispozitiilor din tratat.
Piata interna comporta un spatiu fara frontiere interne, in care libera circulatie a
marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor este asigurata potrivit dispozitiilor tratatului. In
afara dispozitiilor care definesc obiectivul general al stabilirii pietei interne, Actul unic aduce
modificari si procedurilor prevazute pentru suprimarea obstacolelor in calea schimburilor dintre
statele membre.
Prin art.20 din Actul unic s-a introdus un nou capitol avand ca titlu „Cooperarea in
materie de politica economica si monetara” (Unitatea economica si monetara). Capitolul contine
doua paragrafe din care primul se refera la cooperarea dintre statele membre in vederea asigurarii
convergentei politicilor economice si monetare necesare dezvoltarii ulterioare a Comunitatii. Cel
de al doilea paragraf indica procedura de urmat pentru dezvoltarea politicii economice si
monetare implicand modificari institutionale.
Crearea unui spatiu european impunea in paralel cu suprimarea obstacolelor si in absenta
unei politici industriale comune, urmarirea unor obiective comune bine definite in diferite
domenii ale politicii economice si sociale.
Tratatul CEE continea un titlu privind politica sociala. Actul unic, prin articolele 21 si 22,
a introdus in tratatul CEE articolul 118 A referitor la posibilitatea de a se legifera in acest
domeniu cu majoritate calificata si articolul 118 B prin care se permite Comisiei sa stimuleze
dialogul social la nivel european.
De asemenea, Actul unic a adaugat noi titluri in partea a treia a Tratatului CEE referitoare
la politica comunitatii, si anume:
-coeziunea economica si sociala (art. 130 A);
-cercetarea si dezvoltarea tehnologica (de la 130 F la 130 Q);
-mediu (de la 130 R la 130 T).
Noile texte definesc obiectivele si mijloacele de actiune, introducand si
proceduri ce permit sa se adopte deciziile de aplicare cu majoritate calificata. Actul unic european
poate fi considerat ca tranzitia necesara instituirii Uniunii Europene.
La Consiliul european de la Maastricht, din 9-10 decembrie 1991, sefii de stat si de
guvern ai celor 12 state membre ale Comunitatilor europene, reuniti in conferinta
8
www.cartiaz.ro – Carti si articole online gratuite de la A la Z
interguvernamentala pe baza art. 236 din Tratatul CEE au ajuns la un acord asupra proiectului de
tratat asupra Uniunii Europene, prin care se angaja o noua etapa importanta in constructia
europeana.
Acest Acord era un acord politic. Inaintea semnarii trebuia sa se dea forma juridica
definitiva textelor consolidate ale celor doua aspecte ale tratatului, „o uniune politica” si „o
uniune economica si monetara”, negociate separat.
La 7 februarie 1992, 1a Maastricht, ministrii afacerilor externe si ministrii de finante ai
celor 12 au semnat Tratatul asupra Uniunii Europene .
Tratatul a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993. Uniunea Europeana nu se substituie
Comunitatilor care sunt mentinute si chiar dezvoltate, ci le inglobeaza intr-un ansamblu mai larg.
In structura Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeana cuprinde Comunitatile
(primul pilon), completate cu politica externa si de securitate europeana (al doilea pilon) si
cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne (al treilea pilon).
Tratatul defineste, in dispozitiile comune, obiectivele Uniunii si unele principii
fundamentale pe care trebuie sa le respecte si precizeaza totodata ca Uniunea dispune de un cadru
institutional unic.
Structura institutionala a Uniunii este bazata pe principiul potrivit caruia institutiile sint
comune, dar executa competentele lor dupa proceduri diferite, dupa cum dirijeaza Comunitatile
sau cooperarile politice.
Tratatul afirma identitatea Uniunii pe scara internationala si instaureaza o „cetatenie a
Uniunii” pastrand si conservand in acelasi timp ceea ce s-a realizat pe plan comunitar.Tratatul
prevede proceduri unice mai intai pentru modificarea Tratatului asupra Uniunii si a celorlalte
tratate pe care Uniunea se bazeaza, apoi pentru aderarea noilor state membre.
Astfel Uniunea Europeana stabileste o sinteza coerenta intre Comunitatile europene create
prin tratatele CECA, CEE si Euroatom, completate si modificate prin Actul unic european pe de o
parte, si politicile si cooperarile instaurate prin Tratatul de la Maastricht pe de alta parte.
Uniunea Europeana este intemeiata pe Comunitatile europene, completate cu politicile si
formele de cooperare instaurate prin tratat.
Uniunea are drept misiune sa organizeze, in mod coerent si solidar, relatiile dintre statele
membre si dintre popoarele lor.
Obiectivele pe care trebuie sa le realizeze Uniunea prin cei trei piloni sunt enuntate la
art.B:
– promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, in special prin
crearea unui spatiu tara frontiere interne, prin intarirea coeziunii economice si
sociale si prin stabilirea unei uniuni economice si monetare, comportand la
tennen o moneda unica, in conformitate cu dispozitiile din tratat;
– afirmarea identitatii Uniunii pe scena internationala, in special prin punerea in
aplicare a unei politici externe si de securitate comune, inclusiv definirea la
termen a unei politici de aparare comuna, care ar putea sa conduca, la momentul
potrivit, la o aparare comuna;
– intarirea protectiei drepturilor si intereselor cetatenilor statelor membre prin
instaurarea unei cetatenii a Uniunii;
– dezvoltarea unei cooperari strange in domeniul justitiei si al afacerilor interne;
– mentinerea integral a a realizarii comunitare (l’acquis communautaire) si
dezvoltarea acesteia cu scopul de a examina in ce masura politicile si fonnele de
9